Era o capră care avea trei iezi.
Iedul cel mare și cu cel mijlociu adeau prin băț de obraznici ce erau; iar cel mic era
harnic și cuminte. Vorba ceea : "Sunt cinci degete la o mână și nu samănă
toate unul cu altul".
Într-o zi, capra cheamă iezii de pe-afară
și le zice :
– Dragii mamei copilași ! Eu mă duc
în pădure ca să aduc ceva de-a mâncării.
Dar voi, încuieți ușa după mine, ascultați unul de altul, și să nu cumva să
deschideți până ce nu-ți auzi glasul meu. Când voiu veni eu, am să vă dau de
veste, ca să mă cunoașteți, și am să vă spun așa :
Trei iezi cucuieți
Ușa mamei descuieți !
Că mama v-aduce vouă :
Frunze-n buze,
Lapte-n țâțe,
Drob de sare
În spinare,
Mălăieș
În călcăieș
Smoc de flori
Pe subsuori.
Auzit-ați ce-am spus eu ?
– Da, mămucă, ziseră iezii.
– Pot să am nădejde în voi ?
– Să n-ai nici o grijă, mămucă,
apucară cu gura înainte iezii cei mai mari. Noi suntem odată băieți, și ce-am
vorbit odată vorbit rămâne.
– Dacă-i așa, apoi veniți să vă
sărute mama ! Dumnezeu să vă apere de cele rele, și mai rămâneți cu bine!
– Mergi sănătoasă, mămucă, zise cel
mic, cu lacrimi în ochi, și Dumnezeu să-ți ajute ca să te întoarne cu bine și
să ne-aduci demâncare.
Apoi capra iese și se duce în treaba
ei. Iar iezii închid ușa după dânsa și trag zăvorul. Dar vorba veche : "Păreții
au urechi și fereștile ochi". Un dușman de lup - ș-apoi știți care ? -
chiar cumătrul caprei, care de mult pândea vreme cu prilej ca să pape iezii,
trăgea cu urechea la păretele din dosul casei, când vorbea capra cu dânșii.
"Bun ! zise el în gândul său.
Ia, acum mi-e timpul... De i-ar împinge păcatul să-mi deschidă ușa, halal să-mi
fie ! Știu că i-aș cărnoși și i-aș jumuli !" Cum zice, și vine la ușă; și
cum vine, și începe :
Trei iezi cucuieți
Ușa mamei descuieți !
Că mama v-aduce vouă :
Frunze-n buze,
Lapte-n țâțe,
Drob de sare
În spinare,
Mălăieș
În călcăieș
Smoc de flori
Pe subsuori.
– Hai ! deschideți cu fuga, dragii
mamei, cu fuga !
– Ia ! Băieți, zise cel mai mare,
săriți și deschideți ușa, că vine mama cu demâncare.
– Săracuțul de mine ! zise cel mic.
Să nu cumva să faceți pozna să deschideți, că-i vai de noi ! Asta nu-i mămuca.
Eu o cunosc de pe glas; glasul ei nu-i așa de gros și de răgușit, că-i mai
subțire și mai frumos !
Lupul, auzind aceste, se duse la un
ferar și puse să-i ascute limba și dinții, pentru a-și subția glasul, ș-apoi,
întorcându-se, începu iar :
Trei iezi cucuieți
Ușa mamei descuieți !...
– Ei, vedeți, zise iarăși cel mare;
dacă mă potrivesc eu vouă ? Nu-i mămuca, nu-i mămuca !
D-apoi cine-i dacă nu-i ea ? Că doar
și eu am urechi ! Mă duc să-i deschid.
– Bădică ! bădică ! zise iarăși cel
mic. Ascultați-mă și pe mine ! Poate mai de-apoi a veni cineva ș-a zice:
Deschideți ușa,
Că vine mătușa !
ș-atunci voi trebuie să
deschideți ? D-apoi nu știți că mătușa-i moartă de când lupii albi și s-a făcut
oale și ulcioare, sărmana ?
– Apoi, da ! nu spun eu bine ? zise
cel mare. Ia, de-atunci e rău în lume, de când a ajuns coada să fie cap... Dacă
te-i potrivi tu acestora, îi ține mult și bine pe mămuca afară. Eu, unul, mă
duc să deschid.
Atunci mezinul se vâră iute în horn
și, sprijinit cu picioarele de prichiciu și cu nasul de funingine, tace ca
peștele și tremură ca varga de frică. Dar frica-i din raiu, sărmana ! Asemene
cel mijlociu, tuștiu ! iute sub un cherșin; se-nghemuiește acolo cum poate,
tace ca pământul și-i tremură carnea pe dânsul de frică : Fuga-i rușinoasă,
da-i sănătoasă !
... Însă cel mare se dă după ușă și -
să tragă, să nu tragă ? - în sfârșit, trage zăvorul... Când iaca !... ce să
vadă ? ș-apoi mai are când vede ?... căci lupului îi scăpărau ochii și-i
sfârâia gâtlejul de flămând ce era. Și, nici una, nici două, haț ! pe ied de
gât, îi răteză capul pe loc și-l mănâncă așa de iute și cu atâta poftă, de-ți
părea că nici pe-o măsea nu are ce pune. Apoi se linge frumușel pe bot și
începe a se învârti prin casă cu neastâmpăr, zicând :
– Nu știu, părerea m-a amăgit, ori am
auzit mai multe glasuri ? Dar ce Dumnezeu ?! Parc-au intrat în pământ... Unde
să fie ? Se ițește el pe colo, se ițește pe dincolo, dar pace bună ! iezii nu-s
nicăiri !
– Mă !... că mare minune-i asta !...
dar nici acasă n-am de coasă... ia să mai odihnesc oleaca aste bătrânețe !
Apoi se îndoaie de șele cam cu greu,
și se pune pe cherșin. și când s-a pus pe cherșin, nu știu cum s-au făcut, că
ori cherșinul a crăpat, ori cumătrul a strănutat...
Atunci iedul de sub cherșin, să nu
tacă ? - Îl păștea păcatul și-l mânca spinarea, sărăcuțul !
– Să-ți fie de bine, nănașule !
– A !... ghidi ! ghidi ! ghiduși ce
ești ! Aici mi-ai fost ? Ia vină-ncoace la nănășelul, să te pupe el ! Apoi
ridică cherșinul binișor, înșfăcă iedul de urechi și-l flocăiește și-l
jumulește și pe-acela de-i merg petecele !... Vorba ceea : "Că toată
paserea pe limba ei piere".
Pe urmă se mai învârte prin casă,
doar a mai găsi ceva, dar nu găsește nimic, căci iedul cel cuminte tăcea molcum
în horn, cum tace peștele în borș la foc. Dacă vede lupul și vede că nu mai
găsește nimic, își pune în gând una : așază cele două capete cu dinții rânjiți
în ferești, de ți se părea că râdeau; pe urmă unge toți păreții cu sânge, ca să
facă și mai mult în ciuda caprei, ș-apoi iese și-și caută de drum. Cum a ieșit
dușmanul din casă, iedul cel mic se dă iute jos din horn și încuie ușa bine.
Apoi începe a se scărmăna de cap și a plânge cu amar după frățiorii săi.
– Drăguții mei frățiori ! De nu s-ar
fi înduplecat, lupul nu i-ar fi mâncat ! și biata mamă nu știe de astă mare
urgie ce-a venit pe capul ei !
Și bocește el și bocește până îl
apucă leșin ! Dar ce era să le facă ? Vina nu era a lui, ce au căutat pe nas
le-a dat.
Când jălea el așa, iacă și capra
venea cât putea, încărcată cu de-a mâncării și gâfuind. Și cum venea, cât de
colo vede cele două capete, cu dinții rânjind, în ferești.
– Dragii mămucuței, dragi ! Cum
așteaptă ei cu bucurie și-mi râd înainte când mă văd !
Băieții mamei, băieți,
Frumușei și cucuieți !
Bucuria caprei nu era proastă. Dar
când s-apropie bine, ce să vadă ? Un fior rece ca gheața îi trece prin vene,
picioarele i se taie, un tremur o cuprinde în tot trupul, și ochii i se
păinjinesc. și ce era nu era a bine !... Ea însă tot merge pân' la ușă, cum
poate, crezând că părerea o înșală... și cum ajunge, și începe
Trei iezi cucuieți
Ușa mamei descuieți !
Că mama v-aduce vouă :
Frunze-n buze,
Lapte-n țâțe,
Drob de sare
În spinare,
Mălăieș
În călcăieș
Smoc de flori
Pe subsuori.
Atunci iedul mezin - care acum era și
cel dintâi și cel de pe urmă - sare iute și-i deschide ușa. Apoi s-aruncă în
brațele mâne-sa și cu lacrimi de sânge începe a-i spune :
– Mămucă, mămucă, uite ce am pățit
noi ! Mare foc și potop au căzut pe capul nostru !
Capra atunci, holbând ochii lung prin
casă, o cuprinde spaima și rămâne încremenită !... Dar mai pe urmă,
îmbărbătându-se, și-a mai venit puțin în fire ș-a întrebat :
– Da' ce-a fost aici, copile ?
– Ce să fie, mămucă ? Ia, cum te-ai
dus dumneata de-acasă, n-a trecut tocmai mult și iacă cineva s-aude bătând la
ușă și spunând :
Trei iezi cucuieți,
Mamei ușa descuieți...
– Și ?...
– Și frate-meu cel mare, nătâng și
neastâmpărat cum îl știi, fuga la ușă să deschidă.
– Ș-atunci ?...
– Atunci, eu m-am vârât iute în horn,
și frate-meu cel mijlociu în cherșin, iar cel mare, după cum îți spun, se dă cu
nepăsare după ușă și trage zăvorul !...
– Ș-atunci ?...
– Atunci, grozăvie mare ! Nănașul
nostru și prietenul dumitale, cumătrul lup, se și arată în prag !
– Cine ? Cumătrul meu ? El ? Care s-a
jurat pe părul său că nu mi-a spărie copilașii niciodată ?
– Apoi da, mamă ! Cum vezi, i-a
umplut de spărieți !
– Ei las', că l-oiu învăța eu ! Dacă
mă vede că-s o văduvă sărmană și c-o casă de copii, apoi trebuie să-și bată joc
de casa mea ? Și pe voi să vă puie la pastramă ? Nici o faptă fără plată...
Ticălosul și mangositul ! Încă se rânjea la mine câteodată și-mi făcea cu
măseaua... Apoi doar eu nu-s de-acelea de care crede el : n-am sărit peste
garduri niciodată de când sunt. Ei, taci, cumătre, că te-oiu dobzăla eu ! Cu
mine ți-ai pus boii în plug ? Apoi, ține minte că ai să-i scoți fără coarne !
– Of, mămucă, of ! Mai bine taci și
lasă-l în plata lui Dumnezeu ! Că știi că este o vorbă : "Nici pe dracul
să-l vezi, da' nici cruce să-ți faci !"
– Ba nu, dragul mamei ! "Că până
la Dumnezeu, sfinții îți ieu sufletul." ș-apoi ține tu minte, copile,
ce-ți spun eu : că de i-a mai da lui nasul să mai miroase p-aici, apoi las'
!... Numai tu, să nu cumva să te răsufli cuiva, ca să prindă el de veste.
Și de-atunci căuta și ea vreme cu
prilej ca să facă pe obraz cumătru-său. Se pune ea și stă în cumpene, cum să
dreagă și ce să-i facă ?
"Aha ! ia, acum i-am găsit
leacul, zise ea în gândul său. Taci ! că i-oiu face eu cumătrului una de ș-a
mușca labele !"
Aproape de casa ei era o groapă
adâncă; acolo-i nădejdea caprei.
– La cadă cu dubală, cumătre lup, că
nu-i de chip !... Ia, de-acu să-ncepe fapta : Hai la treabă, cumătriță, că
lupul ți-a dat de lucru !"
Și așa zicând, pune poalele-n brâu,
își suflecă mânicele, ațâță focul și s-apucă de făcut bucate. Face ea sarmale,
face plachie, face alivenci, face pască cu smântână și cu ouă și fel de fel de
bucate. Apoi umple groapa cu jăratic și cu lemne putregăioase ca să ardă focul
mocnit. După asta așază o leașă de nuiele numai întinată și niște frunzări
peste dânsa : peste frunzări toarnă țărână și peste țărână așterne o rogojină.
Apoi face un scăuieș de ceară anume pentru lup. Pe urmă lasă bucatele la foc să
fearbă și se duce prin pădure să caute pe cumătru-său și să-l poftească la
praznic. Merge ea cât merge prin codru, până ce dă pe-o prăpastie grozavă și
întunecoasă și pe-o tihăraie dă peste lup.
– Bună vreme, cumătro ! Da' ce vânt
te-a abătut pe-aici ?
– Bună să-ți fie inima, cumătre, cum
ți-i căutătura... apoi da, nu știi dumneata că nevoia te duce pe unde nu ți-i
voia ? Ia, nu știu cine-a fost pe la mine pe-acasă în lipsa mea, că știu că
mi-a făcut-o bună !
– Ca ce fel, cumătriță dragă ?
– Ia, a găsit iezii singurei, i-a
ucis și i-a crâmpoțit, de le-am plâns de milă ! Numai văduvă să nu mai fie
cineva !
– Da' nu mai spune, cumătră !
– Apoi de-acum, ori să spun, ori să
nu mai spun, că totuna mi-e. Ei, mititeii, s-au dus cătră Domnul, și datoria ne
face să le căutam de suflet. De aceea am făcut și eu un praznic, după puterea
mea, și am găsit de cuviință să te poftesc și pe d-ta, cumătre; ca să mă mai
mângâi...
– Bucuros, dragă cumătră, dar mai
bucuros eram când m-ai fi chemat la nuntă.
– Te cred, cumătre, d-apoi, da, nu-i
cum vrem noi, ci-i cum vre Cel-de-sus.
Apoi capra pornește înainte plângând,
și lupul după dânsa, prefăcându-se că plânge.
– Doamne, cumătre, Doamne ! zise
capra suspinând. De ce ți-e mai drag în lume, de-aceea n-ai parte...
– Apoi da, cumătră, când ar ști omul
ce-ar păți, dinainte s-ar păzi. Nu-ți mai face și dumneata atâta inimă rea, că
odată avem să mergem cu toții acolo.
– Așa este, cumătre, nu-i vorba. Dar
sărmanii găgălici, de cruzi s-au mai dus !
– Apoi da, cumătră; se vede că și lui
Dumnezeu îi plac tot puișori de cei mai tineri.
– Apoi, dacă i-ar fi luat Dumnezeu,
ce ți-ar fi ? D-apoi așa ?
– Doamne, cumătră, Doamne ! Oiu face
și eu ca prostul... Oare nu cumva nenea Martin a dat pe la dumneata pe acasă ?
Că mi-aduc aminte ca acu că l-am întâlnit odată prin zmeuriș; și mi-a spus că
dacă-i vrea dumneata să-i dai un băiet, să-l învețe cojocăria.
Și din vorbă-n vorbă, din una-n alta,
ajung pân-acasă la cumătră !
– Ia poftim, cumătre, zise ea luând
scăuieșul și punându-l deasupra groapei cu pricina, șezi cole și să ospătezi
oleacă din ceea ce ne-a dat Dumnezeu !
Răstoarnă apoi sarmalele în strachină
și i le pune dinainte.
Atunci lupul nostru începe a mânca
hâlpav; și gogâlț, gogâlț, gogâlț, îi mergeau sarmalele întregi pe gât.
– Dumnezeu să ierte pe cei răposați,
cumătră, că bune sarmale ai mai făcut !
– Și cum ospăta el, buf ! cade fără
sine în groapa cu jăratic, căci scăuieșul de ceară s-a topit, și leașa de pe
groapă nu era bine sprijinită : nici mai bine, nici mai rău, ca pentru cumătru.
– Ei, ei ! Acum scoate, lupe, ce-ai
mâncat ! Cu capra ți-ai pus în cârd ? Capra ți-a venit de hac !
– Văleu, cumătră, tălpele mele ! Mă
rog, scoate-mă că-mi arde inima-n mine !
– Ba nu, cumătre; c-așa mi-a ars și
mie inima după iezișorii mei ! Lui Dumnezeu îi plac pui de cei mai tineri; mie
însă-mi plac și de iști mai bătrâni, numai să fie bine fripți; știi, cole, să
treacă focul printr-înșii.
– Cumătră, mă pârlesc, ard de tot,
mor, nu mă lăsa !
– Arzi, cumătre, mori, că nici viu nu
ești bun ! De-abie i-a mai trece băietului istuia de spărieț, că mult păr îmi
trebuia de la tine ca să-l afum. Ți-aduci aminte, dihanie răutăcioasă și
spurcată, când mi te-ai jurat pe părul tău ? și bine mi-ai mâncat iezișorii !
– Mă ustură inima-n mine, cumătră !
mă rog, scoate-mă, și nu-ți mai face atâta osândă cu mine !
– Moarte pentru moarte, cumătre,
arsură pentru arsură, că bine-o mai plesniși dînioare cu cuvinte din scriptură
!
După aceasta, capra și cu iedul au
luat o căpiță de fân ș-au aruncat-o peste dânsul, în groapă, ca să se mai
potolească focul. Apoi, la urma urmelor, năpădiră asupra lui și-i mai trântiră
în cap cu bolovani și cu ce-au apucat, până-l omorâră de tot. Și așa s-a
păgubit sărmana capră și de cei doi iezi, da' și de cumătru-său lupul păgubașă
a rămas, și păgubașă să fie.
Și auzind caprele din vecinătate de
una ca aceasta, tare le-au mai părut bine ! Și s-au adunat cu toatele la
priveghiu și unde nu s-au așternut pe mâncate și pe băute, veselindu-se împreună...
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu