Praslea Cel Voinic si merele de aur

Era odata un împarat puternic și mare și avea pe langa palaturile sale o gradina frumoasa, bogata de flori și intretinuta nevoie mare! Așa gradina nu se mai vazuse pana atunci, pe acolo. În fundul gradinei avea și un mar care facea mere de aur și, de cand îl avea el, nu putuse sa manance din pom mere coapte, caci, dupa ce le vedea înflorind, crescand și parguindu-se, venea oarecine noaptea și le ciordea, tocmai cand erau sa se coaca. Toți paznicii din toata împarația și cei mai aleși ostași, pe care îi pusese împaratul sa pandeasca, n-au putut sa prinza pe hoți. În cele mai de pe urma, veni fiul cel mai mare al împaratului și-i zise:

– Tata, am crescut în palaturile tale, m-am plimbat prin asta gradina de atatea ori și am vazut roade foarte frumoase în pomul din fundul gradinei, dar n-am putut manca niciodata din ele; acum a dat în copt, da-mi voie ca nopțile astea sa pazesc eu  însumi, și ma prinz ca voi pune mana pe acel talhar care ne jefuiește.

– Dragul meu, zise tata-sau, atația oameni voinici au pazit și n-au facut nici o isprava. Doresc prea mult sa vaz la masa mea macar un mar din acest pom care m-a ținut atata suma de bani și de aceea, iata, ma înduplec și te las ca sa pandești, macar ca nu-mi vine a crede ca o sa izbutești.

Atunci fiul împaratului se puse la panda o saptamana întreaga: noaptea pandea și ziua se odihnea; iara cand fu într-o dimineața, se întoarse trist la tata-sau și-i spuse cum priveghease pana la miezul nopții, cum mai pe urma îl apucase o piroteala de nu se mai putea ținea pe picioare, cum, mai tarziu, somnul îl copleși și cazu ca un mort, fara sa se poata deștepta decat tocmai cand soarele era radicat de doua sulițe, și atuncea vazu ca merele lipsesc.

Nepoftita fu mahnirea tatalui sau, cand auzi spuindu-i-se asta întamplare.

De sila de mila, fu nevoit a mai aștepta înca un an, ca sa faca și voia fiului sau celui mijlociu, care cerea cu staruința de la tata-sau ca sa-l lase și pe dansul sa pandeasca, și se lega ca el va prinde pe hoții care îi facea atata întristare.

Timpul veni, merele începura a se pargui; atunci fiul sau cel mijlociu pazi și el; dara pați ca și frate-sau cel mare.

Tata-sau, deznadajduit, pusese în gand sa-l taie; dar fiul sau cel mic, Praslea, veni cu rugaciune catre tata-sau, și-i zise:

– Tata, atația ani l-ai ținut, ai suferit atatea necazuri dupa urma acestui pom, mai lasa-l, rogu-te, și anul acesta, sa-mi încerc și eu norocul.

– Fugi d-aci, nesocotitule, zise împaratul. Frații tai cei mai mari, atați și atați oameni voinici și deprinși cu nevoile n-au putut face nimic, și tocmai tu, un mucos ca tine, o sa izbuteasca? N-auzi tu ce prapastii spun frații tai? Aici trebuie sa fie ceva vraji.

– Eu nu ma încumet, zise Praslea, a prinde pe hoți, ci zic ca o încercare de voi face și eu, nu poate sa-ți aduca nici un rau.

Împaratul se îndupleca și mai lasa pomul netaiat înca un an.

Sosi primavara: pomul înflori mai frumos și lega mai mult decat altadata. Împaratul se veseli de frumusețea florilor și de mulțimea roadelor sale, dara cand se gandea ca nici în anul acesta n-o sa aiba parte de merele lui cele aurite, se caia ca l-a lasat netaiat.

Praslea se ducea adesea prin gradina, da ocol marului și tot planuia. În sfarșit, merele începura a se pargui. Atunci fiul cel mai mic al împaratului zise:

– Tata, iata a sosit timpul; ma duc sa pazesc și eu.

– Du-te, zise împaratul; dara negreșit ca și tu ai sa te întorci rușinat ca și frații tai cei mai mari.

– Pentru mine n-are sa fie așa mare rușine, zise el; fiindca nu numai ca sunt mai mic, dara nici nu ma leg ca sa prinz pe talhari, ci numai o icercare sa fac.

Cum veni seara, se duse, își lua carți de cetit, doua țepușe, arcul și tolba cu sagețile. Își alese un loc de panda într-un colț pe langa pom, batu țepușele în pamant și se puse între ele, așa cum sa-i vina unul dinainte și altul la spate ca, daca îi va veni somn și ar moțai, sa se loveasca cu barba în cel de dinaintea lui și daca ar da capul pe spate, sa se loveasca cu ceafa în cel de dinapoi.

Astfel pandi pana cand, într-una din nopți, cam dupa miezul nopții, simți ca-l atinge încetișor boarea ziorilor care îl îmbata cu mirosul sau cel placut, o piroteala moleșitoare se alega de ochii lui; dara loviturile ce suferi vrand sa moțaiasca îl deșteptara, și ramase priveghind pana cand, pe la revarsat de ziori, un ușor fașait se auzi prin gradina. Atunci, cu ochii ținta la pom, lua arcul și sta gata; fașaitul se auzi mai tare și un oarecine se apropie de pom și se apuca de ramurile lui; atunci el dete o sageata, dete doua și, cand dete cu a treia, un geamat ieși de langa pom și apoi o tacere de moarte se facu; iara el, cum se lumina puțin, culese cateva mere din pom, le puse pe o tipsie de aur și le duse la tatal sau.

Niciodata n-a simțit împaratul mai mare bucurie decat cand a vazut la masa sa merele de aur din care nu gustase niciodata.

– Acum, zise Praslea, sa cautam și pe talhar.

Dara împaratul, mulțumit ca pipaise merele cele aurite, nu mai voia sa știe de talhari. Fiul sau însa nu se lasa cu una cu doua, ci, aratand împaratului dara de sange ce lasase pe pamant rana ce facuse hoțului, îi spuse ca se duse sa-l caute și sa-l aduca împaratului chiar din gaura de șarpe. Și chiar de a doua zi vorbi cu frații lui ca sa mearga împreuna pe urma talharului și sa-l prinza.

Frații sai prinsera pizma pe el pentru ca fusese mai vrednic decat danșii și cautau prilej ca sa-l piarza; de aceea și voira bucuros sa mearga. Ei se pregatira și pornira.

Se luara, deci, dupa dara sangelui și merse, merse, pana ce ieșira la pustietate, de acolo mai merse oleaca pana ce dete de o prapastie, unde se și pierdu dara. Ocolira împregiurul prapastiei și vazura ca dara de sange nu mai înainta. Atunci pricepura ei ca în prapastia aceea trebuie sa locuiasca hotul merelor.

Dara cum sa se lase înauntru? Poruncira numaidecat varteje și funii groase, și îndata se și gatira. Le așezara, și se lasa fratele cel mare.

– Dara, zise el, cand voi scutura franghia, sa ma scoateți afara.

Așa și facura. Dupa fratele cel mare se coborî cel mijlociu și facu și el ca cel dintai, atata numai ca se lasa ceva mai în jos.

– Acum e randul meu sa ma las în prapastie, zise Praslea, vazand ca frații cei mari se codesc; cand voi mișca franghia, voi mai mult sa ma lasați în jos; și dupa ce veți vedea ca franghia nu se mai duce la vale, sa puneți paznici, sa pazeasca și, cand va vedea ca franghia se mișca de lovește marginile groapei, sa o trageți afara.

Se lasa și cel mai mic din frați și, de ce mișca franghia d-aia îl lasa mai jos, și-l lasara, și-l lasara, pana ce vazura ca franghia nu mai sta întinsa, cum este cand are ceva atarnat de capatul ei.

Atunci frații ținura sfat și zisera:

– Sa așteptam pana ce vom vedea daca face vreo izbanda, și atunci ori bine ori rau de va face, sa-l pierdem, ca sa ne curațim de unul ca dansul care ne face de rușine.

Praslea ajunse pe taramul cellalt, se uita cu sfiala în toate parțile, și cu mare mirare vazu toate lucrurile schimbate; pamantul, florile, copacii, lighioni altfel faptuite erau p-acolo. Deocamdata îi cam fu frica, dara, îmbarbatandu-se, apuca pe un drum și merse pana dete de niște palaturi cu totul și cu totul de arama.

Nevazand nici pui de om pe care sa-l întrebe cate ceva, intra în palat, ca sa vaza cine locuia acolo. În pragul ușei îl întampina o fata frumușica, care zise:

– Mulțumesc lui Dumnezeu ca ajunsei sa mai vaz om de pe taramul nostru. Cum ai ajuns aice, frate, îl întreba ea; aici este moșia a trei frați zmei, care ne-a rapit de la parinții noștri, și suntem trei surori și fete de împarat de pe taramul de unde ești tu.

Atunci el povesti în scurt toata istoria cu merele, cum a ranit pe hoț și cum a venit dupa dara sangelui pana la groapa pe unde s-a lasat în jos la ea. și o întreba ce fel de oameni sunt zmeii aceia și daca sunt voinici.

Ea îi spuse apoi ca fiecare din zmei și-a ales cate una din ele și le tot silește sa-i ia de barbați, iara ele se tot împotrivesc cu fel de fel de vorbe, cerandu-le cate în luna și în soare, și ei se fac luntre și punte de le împlinesc toate voile.

– Ei sunt în adevar voinici, adaoga ea, însa cu vrerea lui Dumnezeu poate îi vei birui. Dara pana una alta ascunde-te, vai de mine! undeva, sa nu dea zmeul peste tine în casa lui, ca e nabadaios și se face leu-paraleu. Acum e timpul cand are sa vina la pranz, și are obicei de arunca buzduganul cale de un conac și lovește în ușa, în masa și se pune în cui.

N-apuca sa ispraveasca vorba, și se auzi ceva ca șuiera, ca lovește în ușa, în masa, și buzduganul se arata și se așeza în cui. Dara Praslea lua buzduganul, îl azvarli înapoi mai departe decat îl azvarlise zmeul; și, cand era prin dreptul lui, îl atinse pe umere.

Zmeul, speriat, statu în loc, se uita dupa buzdugan, se duse de-l lua și se întoarse acasa. Cand era la poarta, începu sa strige:

– Ham! ham! aici miroase a carne de om de pe taramul cellalt; și, vazand pe fiul de împarat ce-i ieșise înainte, îi zise: Ce vant te-a adus pe aici, omule, ca sa-ți ramaie oasele pe alt taram?

– Am venit ca sa prinz pe furii merelor de aur ale tatalui meu.

– Noi suntem, îi zise zmeul; cum vrei sa ne batem? În buzdugane sa ne lovim, în sabii sa ne taiem, ori în lupta sa ne luptam?

– Ba în lupta, ca e mai dreapta, raspunse Praslea.

Atunci se apucara la tranta, și se luptara și se luptara, pana cand zmeul baga pe Praslea în pamant pana la glezne; iar Praslea se opinti o data, aduse pe zmeu și, trantindu-l, îl baga în pamant pana în genunchi și-i și taie capul.

Fata, cu ochii plini de lacrami, îi mulțumi ca a scapat-o de zmeu, și-l ruga sa-i fie mila și de surorile ei.

Dupa ce se odihni vreo doua zile, porni, dupa povața fetei, la sora-sa cea mijlocie care avea palaturile de argint.

Acolo, ca și la cea mare, fu priimit cu bucurie; fata îl ruga sa se ascunza; iar el nu voi; ci, cand veni buzduganul sa se așeze în cui, pe care îl aruncase zmeul ei cale de doua conace, el îl arunca mult mai îndarat, izbind și pe zmeu în cap; iara zmeul veni turburat, se lupta cu Praslea ca și frate-sau cel mare, și ramase și el mort.

Fata, dupa ce îi mulțumi, îl povațui cum sa faca ca sa scape din robie și pe sora lor cea mai mica.

– Deși e mai puternic, zise fata, decat frații lui pe care i-ai omorat, dar cu ajutorul lui Dumnezeu și mai ales ca e și cam bolnav din lovitura ce i-ai dat cu sageata cand a vrut sa fure merele, nadajduiesc ca-i vei veni de hac.

O saptamana întreaga se desfatara împreuna cu amandoua fetele, și Praslea odihnindu-se de ostenelile ce încercase, porni și catre zmeul de al treilea.

Vazand palaturile de aur în care locuia zmeul cel mic, ramase cam pe ganduri, dara, luandu-și inima în dinți, intra înauntru.

Cum îl vazu, fata îl ruga ca pe Dumnezeu sa o scape de zmeu, care, zicea ea, e otarat ca, îndata ce se va face sanatos bine, sa o sileasca oricum sa se însoțeasca cu dansul.

Abia ispravise vorba și buzduganul, izbind în ușa și în masa, se puse în cui. Praslea întreba ce putere are zmeul și îi spuse ca arunca buzduganul cale de trei conace; atunci el arunca și mai departe, lovindu-l în piept.

Zmeul, turbat de manie, se întoarse numaidecat acasa.

– Cine este acela care-a cutezat sa calce hotarele mele și sa intre în casa mea?

– Eu sunt, zise Praslea.

– Daca ești tu, îi raspunse zmeul, am sa te pedepsesc amar pentru nesocotința ta. Cum ai vrut, venit-ai; dara nu te vei mai duce cum vei voi.

– Cu ajutorul lui Dumnezeu, îi raspunse Praslea, am eu ac și de cojocul tau.

Atunci se învoira sa se ia la lupta dreapta,

și se luptara

și se luptara,

zi de vara

pana seara;

iara cand fu pe la namiez, se facura amandoi doua focuri și așa se bateau; un corb însa le tot da ocol, croncanind.

Vazandu-l, zmeul îi zise:

– Corbule, corbule! ia seu în unghiile tale și pune peste mine, ca-ți voi da starvul asta ție.

– Corbule, corbule! îi zise și Praslea, daca vei pune peste mine seu, eu îți voi da trei starvuri.

– Unde da Dumnezeu sa caza o asemenea tifla peste mine! Mi-aș satura salașul întreg.

– Adevar graiește gura mea, îi raspunse Praslea.

Corbul, fara a mai întarzia, aduse în unghiile sale seu, puse peste viteazul Praslea, și prinse mai multa putere.

Catre seara zise zmeul catre fata de împarat, care privea la danșii cum se luptau, dupa ce se facusera iara oameni:

– Frumușica mea, da-mi nițica apa sa ma racoresc, și-ți fagaduiesc sa ne cununam chiar maine.

– Frumușica mea, îi zise și Praslea, da-mi mie apa, și-ți fagaduiesc sa te duc pe taramul nostru și acolo sa ne cununam.

– Sa-ți auza Dumnezeu vorba, voinice, și sa-ți împlineasca gandul! îi raspunse ea.

Fata de împarat dete apa lui Praslea de bau și prinse mai multa putere; atunci stranse pe zmeu în brațe, îl ridica în sus și, cand îl lasa jos, îl baga pana în genunchi în pamant; se opinti și zmeul, ridica și el în sus pe Praslea și, lasandu-l jos, îl baga pana în brau; puindu-și toate puterile, Praslea mai stranse o data pe zmeu de-i parai oasele și, aducandu-l, îl tranti așa de grozav, de îl baga pana în gat în pamant și-i și taie capul; iara fetele, de bucurie, se adunara împregiurul lui, îl luau în brațe, îl sarutau și îi zisera:

– De azi înainte frate sa ne fii.

Îi spusera apoi ca fiecare din palaturile zmeilor are cate un bici, cu care lovește în cele patru colțuri ale lor și se fac niște mere. Așa facura, și fiecare din fete avura cate un mar. Se pregatira, deci, sa se întoarca pe taramul nostru.

Ajungand la groapa, clatina franghia de se lovi de toate marginile groapei. Paznicii de sus pricepura ca trebuie sa traga franghia. Se pusera la vartejuri și scoasera pe fata cea mare cu marul ei de arama.

Ea, cum ajunse sus, arata un ravașel ce-i dase Praslea, în care scria ca are sa ia de barbat pe frate-sau cel mai mare.

Bucuria fetei era nespusa cand se vazu iara pe lumea unde se nascuse.

Lasara din nou franghia și scoase și pe fata cea mijlocie, cu marul ei cel de argint și cu o alta scrisoare, în care o hotara Praslea de soție fratelui celui mijlociu.

Mai lasara franghia și scoase și pe fata cea mica: aceasta era logodnica lui Praslea; însa marul ei cel de aur nu-l dete, ci îl ținu la sine.

El simțise de mai-nainte ca frații sai îi poarta sambetele și, cand se mai lasa franghia ca sa-l ridice și pe el, dansul lega o piatra și puse caciula deasupra ei, ca sa-i incerce; iara frații daca vazura caciula, socotind ca este fratele loc cel mic, slabira vartejile și dete drumul franghiei, care se lasa în jos cu mare iuțeala, ceea ce facu pe frați sa creaza ca Praslea a murit.

Luara, deci, fetele, le dusera la împaratul, îi spusera cu prefacuta mahnire ca fratele lor s-a prapadit, și se cununara cu fetele, dupa cum randuise Praslea. Iara cea mica nu voia cu nici un chip sa se marite, nici sa ia pe altul.

Praslea, care ședea doparte, vazu piatra care cazuse cu zgomot, mulțumi lui Dumnezeu ca i-a scapat zilele și se gandea ce sa faca ca sa iasa afara. Pre cand se gandea și se plangea dansul, auzi un țipat și o vaietare care îi împlu inima de jale; se uita împregiur și vazu un balaur care se încolacise pe un copaci și se urca sa manance niște pui de zgripsor. Scoase paloșul Praslea, se repezi la balaur și numaidecat îl facu în bucațele.

Puii, cum vazura, îi mulțumira și-i zisera:

– Vino încoa, omule viteaz, sa te ascundem aici, ca, de te va vedea mama noastra, te înghite de bucurie.

Trasera o pana de la unul din pui și-l ascunsera în ea.

Cand veni zgripsoroaica și vazu gramada aia mare de bucațele de balaur, întreba pe pui, cine le-a facut ast bine?

– Mama, zisera ei, este un om de pe taramul celalalt și a apucat încoa spre rasarit.

– Ma duc, le zise ea, sa-i mulțumesc.

Ea porni ca vantul înspre partea încotro îi spusese puii ca a apucat omul. Dupa cateva minute, se întoarse:

– Spuneți-mi drept, le zise, încotro s-a dus.

– Spre apus, mama.

Și într-o bucata de vreme, ca de cand începui sa va povestesc, strabatu cele patru parți ale taramului de jos și se întoarse cu deșert. Ea ceru ca numaidecat sa-i spuie. În cele mai de pe urma, îi zisera puii:

– Daca ți l-om arata, mama, ne fagaduiești ca nu-i vei face nimic?

– Va fagaduiesc, dragii mei.

Atunci ei îl scoasera din pana și îl aratara; iara ea, de bucurie, îl stranse în brațe și cat p-aci era sa-l înghița, daca nu l-ar fi acoperit puii.

– Ce bine vrei sa-ți fac și eu, pentru ca mi-ai scapat puii de moarte?

– Sa ma scoți pe taramul celalalt, raspunse Praslea.

– Greu lucru mi-ai cerut, îi zise zgripsoroaica; dara pentru ca ție îți sunt datoare mantuirea puilor mei, ma învoiesc la asta. Pregatește 100 oca de carne facuta bucațele de cate o oca una, și 100 paini.

Facu ce facu Praslea, gati painile și carnea și le duse la gura groapei. Zgripsoroaica zise:

– Pune-te deasupra mea cu merinde cu tot și, de cate ori oi întoarce capul, sa-mi dai cate o paine și cate o bucata de carne.

Se așezara și pornira, dandu-i, de cate ori cerea, paine și carne. Cand era aproape, aproape sa iasa deasupra, pasarea uriașa mai întoarse capul sa-i mai dea demancare; dara carnea se sfarșise. Atunci Praslea, fara sa-și piarda cumpatul, trase paloșul și-și taie o bucata de carne moale din coapsa piciorului de sus și o dete zgripsoroaicei.

Dupa ce ajunsera deasupra și vazu ca Praslea nu putea sa îmble, îi zise zgripsoroaica:

– Daca nu era binele ce mi-ai facut și rugaciunea puilor mei, mai ca te mancam. Eu am simțit ca carnea care mi-ai dat în urma era mai dulce decat cea de mai înainte, și n-am înghițit-o; rau ai facut de mi-ai dat-o.

Apoi o dete afara dintr-însa, i-o puse la loc, o unse cu scuipat de al sau, și se lipi. Atunci se îmbrațișara, își mulțumira unul alteia, și se desparțira; ea se duse în prapastia de unde ieșisera și Praslea pleca catre împarația tatalui sau.

Plecand catre orașul în care locuia parinții și frații sai, îmbracat fiind în haine proaste țaranești, întalni niște drumeți și afla de la danșii ca frații lui au luat de soții pe fetele care le-a trimis el, dupa cum le hotarase însuși, ca parinții lui erau foarte mahniți de pieirea fiului lor celui mai mic, ca fata cea mica e îmbracata în negru și-l jelește și ca nu voiește a se marita nici în ruptul capului, macar ca a pețit-o mai mulți fii de împarat; ca acum, în cele din urma, frații lui i-a adus un ginere prea frumos și ca o silesc cu toții sa-l ia și ca nu se știe de va putea scapa.

Praslea, auzind de toate acestea, nu puțin s-a întristat în sufletul lui și, cu inima înfranta, a intrat în oraș. Mai cercetand în sus și în jos, afla ca fata a zis împaratului ca, daca voiește sa o marite cu tanarul care i-l adusera, sa porunceasca a-i face și a-i aduce la odoare o furca cu caierul și fusul cu totul de aur și sa toarca singura, fiindca așa îi facuse și zmeul și asta îl placea mult. Mai afla ca împaratul chemase pe starostea de argintari și-i poruncise zicandu-i:”Iata, de azi în trei saptamani sa-mi dai gata furca care o cere fata mea cea mica; ca de unde nu, unde-ți stau picioarele, îți va sta și capul”; și bietul argintar se întoarse acasa trist și plangand.

Atunci Praslea se duse de se baga ucenic la argintar.

Praslea, tot vazand pe stapanu-sau vaitandu-se fiindca nu izbutise a face furca dupa porunceala, îi zise:

– Stapane, te vaz trist ca nu poți sa faci furca ce ți-a poruncit împaratul, iata, mai sunt trei zile pana sa se împlineasca sorocul ce ți-a dat; lasa-ma pe mine sa o fac.

Argintarul îl goni, zicandu-i:

– Atați meșteri mari n-au putut sa o faca, și tocmai un trențeros ca tine sa o faca?

– Daca nu-ți voi da furca de azi în trei zile, raspunse Praslea, sa-mi faci ce vei voi.

Atunci se învoira a-i da o odaie sa lucreze numai Praslea singur, și pe fiecare noapte sa-i dea cate o traistuța de alune și cate un pahar de vin bun.

Argintarul îi ducea grija, fiindca, ascultand pe la ușe, n-auzea alt decat cum spargea la alune pe nicovala! Iara cand fu a treia zi, el ieși dis-de-dimineața din odaie cu furca pe tava, pe care o scosese din marul zmeului, ce era la dansul, și o dete argintarului ca sa o duca fetei împaratului.

Argintarul nu mai putea de bucurie, și-i facu un rand de haine; iar pe la namiez, cand venise slujitorii împaratului ca sa-l chele la palat, el se duse și îi dete furca care torcea singura.

Dupa ce împaratul se minuna de frumusețea ei, dete argintarului doi saci de bani.

Fata, cum vazu furca, îi trecu un fier ars prin inima; ea cunoscu furca și pricepu ca Praslea cel viteaz trebuie sa fi ieșit deasupra pamantului. Atunci zise împaratului:

– Tata, cine a facut furca poate sa-mi faca înca un lucru pe care mi l-a adus la odoare zmeul.

Iara împaratul chema îndata pe argintar și-i porunci sa-i faca o cloșca cu pui cu totul și cu totul de aur, și-i dete soroc de trei saptamani, și daca nu i-o face-o, unde îi sta picioarele îi va sta și capul.

Argintarul, ca și de-lalt rand, se întoarse acasa trist; desprețui ca și întaia oara pe Praslea, care îl întrebase și de asta data; iara daca se înțelesera la cuvinte, se învoira și lucrul se și savarși cu bine.

Cand vazu argintarul cloșca cloncanind și puii piuind, cu totul și cu totul de aur și ciugulind mei tot de aur, înțelese ca trebuie sa fie lucru maiestru.

Argintarul lua cloșca, o duse la împaratul, iara împaratul, dupa ce se minuna îndestul de frumusețea și gingașia lor, o duse fetei și-i zise:

– Iata, ți s-au împlinit toate voile; acum, fata mea, sa te gatești de nunta.

– Tata, îi mai zise fata, cine a facut aste doua lucruri trebuie sa aiba și marul de aur al zmeului; poruncește, rogu-te, argintarului sa aduca pe meșterul care le-a facut.

Primiind porunca asta, argintarul se înfațișa împaratului rugandu-l sa-l ierte și zicandu-i:

– Cum o sa aduc înaintea mariei-tale pe meșter, fiindca este un om prost și trențaros și nu este vrednic sa vaza luminata fața a mariei tale.

Împaratul porunci sa-l aduca oricum ar fi.

Atunci argintarul, dupa ce puse de spala pe Praslea și-l curați, îl îmbraca în niște haine noi și-l duse la împaratul; iara împaratul îl înfațișa fetei.

Cum îl vazu fata, îl și cunoscu. Ea nu putu sa-și ție lacramile care o podidisera, de bucurie mare ce avu, și zise împaratului:

– Tata, acesta este viteazul care ne-a scapat din mana zmeilor.

Și, dand în genunche, îi saruta mainile și pe fața și pe dos.

Luandu-i seama bine împaratul, îl cunoscu și dansul, macar ca foarte mult se schimbase. Îl îmbrațișa și-l saruta de sute de ori. Dar el tagaduia.

În cele mai din urma, inima lui înduioșita de rugaciunile tatalui sau, ale mamei sale și ale fetei care ramasese în genunche rugandu-l marturisi ca în adevar el este fiul lor cel mai mic.

Praslea le povesti apoi toata istoria sa, le spuse și cum a ieșit deasupra pamantului și le arata și marul de aur al zmeului.

Atunci împaratul, suparat, chema pe feciorii lui cei mai mari; dar ei, cum vazura pe Praslea, o stersera. Iara împaratul întreba pe Praslea cum sa-i pedepseasca. Viteazul nostru zise:

– Tata, eu îi iert și pedeapsa sa o ia de la Dumnezeu. Noi vom ieși la scara palatului și vom arunca fiecare cate o sageata în sus și Dumnezeu, daca vom fi cineva greșiți, ne va pedepsi.

Așa facura. Ieșira cate trei frați în curte, dinaintea palatului, aruncara sagețile în sus și, cand cazura, ale fraților celor mai mari le cazura drept în creștetul capului și-i omorara, dar a celui mai mic îi cazu dinainte.

Iara daca îngropara pe frații cei mai mari, facura nunta mare și Praslea lua pe fata cea mica. Toata împarația s-a bucurat ca le-a adus Dumnezeu sanatos pe fiul cel mai mic al împaratului și se mandrea, falindu-se, de vitejiile ce facuse el; iara dupa moartea tatalui se urca el pe tron , și împarați în pace de atunci și pana în ziua de astazi, de or fi traind.

Trecui și eu pe acolo și statui de ma veselii la nunta, de unde luai

O bucata de batoc,

Ș-un picior de iepure șchiop,

și încalecai p-o șea, și v-o spusei dumneavoastra așa.

Prostia omeneasca

Noi nu existam de pe cand poveștile, ci suntem mai dincoace cu vreo doua-trei zile, de pe cand se potcovea purecele cu nouazeci și noua de oca de fer la un picior și tot i se parea ca-i ușor.

Cica era odata un om însurat, și omul acela traia la un loc cu soacra-sa. Nevasta lui, care avea copil de țața, era cam tampita ; dar și soacra-sa nu era tocmai normala.

Întru una din zile, omul nostru iese de-acasa dupa trebi, ca fiecare om. Nevasta lui, dupa ce-și imbaiaza copilul, îl înfașa și-i dete țața, îl puse în albie langa soba, caci era iarna; apoi îl legana și-l dezmierda, pana ce-l adormi. Dupa ce-l adormi, statu ea puțin pe ganduri ș-apoi începu a se boci cat îi lua gura: „Aulio! copilașul meu, copilașul meu!”

Mama ei, care torcea dupa horn, cuprinsa de frica , arunca fusul din mana și furca din brau cat colo și, sarind fara sine, o întreba cu frica:

– Ce ai, draga mamei, ce-ți este?!

– Mama, mama! Copilul meu are sa moara!

– Cand și cum?

– Iata cum. Vezi drobul cel de sare pe horn?

– Îl vad. Și?

– De s-a sui mața, are sa-l tranteasca drept în capul copilului și sa mi-l omoare!

– Vai de mine și de mine, ca bine zici, fata mea; se vede ca i s-au terminat mititelului zilele!

Și, cu ochii pironiți la drobul de sare de pe horn și cu manile încleștate, de parca le legase cineva, începura a-l boci amandoua, ca niște smintite, de clocotea casa. Pe cand se sluțeau ele, cum va spun, numai iaca și tatal copilului intra pe ușa, flamand și nacajit ca vai de el.

– Ce este? Ce v-au gasit, nebunelor?

Atunci ele, viindu-și puțin în fire , începura a-și șterge lacramile și a-i povesti cu mare jale despre întamplarea neîntamplata.

Omul, dupa ce le asculta, zise cu mirare:

– Bre! mulți tampiti am vazut eu în viața mea, dar ca voi n-am mai vazut. Ma… duc în lumea toata! Și de-oi gasi mai tampiti decat voi, m-oi mai întoarce acasa, iar de nu, ba.

Așa zicand, ofta din greu, ieși din casa, fara sa-și ieie ziua buna, și pleca suparat și amarat ca vai de om!

Și mergand el debusolat, fara sa știe unde se duce, dupa o bucata de vreme, oprindu-se într-un loc, i se întampla iar sa vada ceva ce nu mai vazuse: un om ținea puțin un oboroc deșert cu gura spre soare, apoi rapede-l înșfaca și intra cu dansul într-un bordeiu; pe urma iar ieșea, îl punea iar cu gura la soare, și tot așa facea… Drumețul nostru, nedumerit, zise:

– Buna ziua, om bun!

– Mulțamesc dumitale, prietene!

– Da ce faci aici?

– Ia, ma trudesc de vro doua-trei zile sa car pocitul ist de soare în bordei, ca sa am lumina, și nici ca-l pot…

– Bre, ce truda! zise drumețul. N-ai vrun topor la îndamana?

– Ba am.

– Ie-l de coada, sparge ici, și soarele va intra singur înauntru.

Îndata facu așa, și lumina soarelui întra în bordei.

– Mare minune, om bun, zise gazda. De nu te-aducea Dumnezeu pe la noi, eram sa îmbatranesc carand soarele cu oborocul.

„Înca un tont”, zise drumețul în sine și pleca.

Și mergand el tot înainte, peste catva timp ajunse într-un sat și, din întamplare, se opri la casa unui om. Omul de gazda, fiind rotar, își lucrase un car și-l montase , în casa, în toata întregimea lui; ș-acum, dorind sa-l scoata afara, tragea de proțap cu toata puterea, dar carul nu ieșea. Știți pentru ce? Așa: ușile era mai stramte decat carul. Rotarul voia acum sa taie ușorii, spre a scoate carul. Noroc însa ca drumețul l-a învațat sa-l demonteze in intregime , sa scoata piesele pe rand afara ș-apoi iarași sa-l monteze la loc.

– Foarte mulțamesc, om bun, zise gazda; bine m-ai învațat! Ia uita-te dumneta! Era sa daram bunatate de casa din pricina carului…

De aici, drumețul nostru, mai numarand un natarau, merse tot înainte, pana ce ajunse iara la o casa. Acolo, ce sa vada! Un om, cu o furca în mana, dorea sa arunce niște nuci din tinda în pod.

„Din ce în ce dau peste dobitoci”, zise drumețul în sine.

– Da ce te framanți așa, om bun?

– Ia, vreau sa arunc niște nuci în pod, și furca asta, bat-o scarba s-o bata, nu-i nici de-o treaba…

– Ca degeaba te trudești, nene! Poți s-o blastami cat a-i blastama, habar n-are furca de scarba. Ai un oboroc?

– Da cum sa n-am?!

– Pune nucile într-însul, ie-l pe umar și suie-le frumușel în pod; furca e pentru paie și fan, iar nu pentru nuci.

Omul asculta, și treaba se facu îndata.

Drumețul nu zabovi nici aici mult, ci pleca, mai numarand și alt neghiob.

Apoi, de aici merse mai departe, pana ce ajunsese ca sa mai vada aiurea și alta bazaconie. Un om legase o vaca cu funia de gat și, suindu-se pe-o șura, unde avea aruncat putin fan, tragea din rasputeri de funie, sa urce vaca pe șura. Vaca ragea cumplit, și el nu mai putea de obosit…

– Ma omule! zise drumețul, facandu-și cruce; dar ce vrei sa faci?

– Ce sa fac, ma-ntrebi? Da nu vezi?

– Ba vad, numai nu pricep.

– Ia, haramul ista e hamisit de foame și nu vra nici în ruptul capului sa vie dupa mine sus, pe iasta șura, sa manance fan…

– Stai puțin, creștine, ca spanzuri vaca! Ia fanul și-l da jos la vaca!

– Da nu s-a irosi?

– Nu fi scump la tarațe și ieftin la faina.

Atunci omul asculta și vaca scapa cu viața.

– Bine m-ai învațat, om bun! Pentr-un lucru de nimica eram cat pe ce sa-mi gatui vaca!

Așa, drumețul nostru, mirandu-se și de aceasta mare prostie, zise în sine: „Mața tot s-ar fi putut întampla sa deie drobul de sare jos de pe horn; dar sa cari soarele în casa cu oborocul, sa arunci nucile în pod cu furca și sa tragi vaca pe șura, la fan, n-am mai gandit!”

Apoi drumețul se întoarse acasa și petrecu langa ai sai, pe cari-i socoti mai cu duh decat pe cei ce vazuse în calatoria sa.

Ș-am încalecat pe-o șa, ș-am spus povestea așa.

Ș-am încalecat pe-o roata, ș-am spus-o toata.

Ș-am încalecat pe-o capșuna, și v-am spus, oameni buni, o mare minciuna!

Degețica

A fost odata o muiere care dorea sa aiba un copilaș, dar nu știa de unde sa-l ia. Atunci s-a dus la o vrajitoare și i-a spus: „Uite, aș vrea sa am un copilaș, nu poți sa-mi spui cum sa fac sa îl gasesc?”

– Cum sa nu! a spus babaciunea . Uite aici un bob de orz; da sa știi ca nu-i orz de-acela ce crește pe ogoare și pe care-l dai la gaini ca hrana; ia-l și pune-l într-un vas cu flori și ai sa vezi ce iese.

– Mulțumesc, matușa – a spus femeia și i-a dat babei cinci banuți; apoi s-a dus acasa, a sadit bobul de orz și îndata a rasarit o floare foarte  mare și frumoasa. Ai fi zis ca-i o lalea, dar petalele stateau stranse de parca ar fi fost numai îmbobocita.

– Ce floare frumoasa! a spus femeia și a sarutat petalele roșii și galbene, și cum le-a sarutat, floarea s-a deschis pocnind. Era chiar o lalea ca toate lalelele, numai ca drept la mijloc ședea pe pistilul verde o fetița mititica de tot, firava și dragalașa, și nu era mai mare decat un deget și de aceea i-au spus Degețica.

I-au facut un leagan dintr-o coaja de alun, saltea din petale albastre de toporași, iar plapuma era o petala de trandafir. Aici statea noaptea, dar ziua se juca pe masa. Femeia pusese o farfurie plina de apa și de jur împrejur, pe marginea farfuriei, așezase flori cu lujere în apa. Pe apa plutea o petala mare de lalea pe care ședea Degețica și umbla de la o margine la alta a farfuriei; avea ca si vasle doua fire de par de cal. Era o placere s-o vezi. Știa și sa cante și canta așa de subțirel și de dulce, cum nimeni n-a mai cantat vreodata.

Într-o noapte, pe cand statea frumușel în patutul ei, pe un ochi de fereastra care era spart a intrat o broasca. Broasca era urata, mare și jilava. A sarit fix pe masa, acolo unde ședea Degețica și dormea acoperita cu petale roșii de trandafir.

– Ar fi fost tocmai buna de nevasta pentru baiatul meu, s-a gandit broasca și a luat coaja de aluna în care dormea Degețica și a sarit cu ea în gradina, pe geamul cel spart.

Pe la marginea padurii curgea un rau mare și lat; malul raului era mlaștinos și malos; aici locuia broasca cu fecioru-su. Brr!, urat mai era și acesta și semana leit cu mama-sa. „Cuac-cuac-cuac!” Asta-i tot ce-a putut el sa spuna cand a vazut pe fetița cea dragalașa în coaja ei de aluna.

– Nu vorbi așa de tare, ca se trezește! zise broasca cea batrana. Te pomenești ca fuge, ca-i ușoara ca un puf de lebada! S-o punem pe o frunza de nufar; pentru ea, așa mica și ușoara cum este, are sa fie ca o insula; de-acolo n-are sa poata fugi, iar noi, în vremea asta, avem sa pregatim odaia cea frumoasa din mal și dupa aceea aveți sa va mutați și sa stați acolo.

În rau erau o mulțime de nuferi cu frunze late și verzi care parca pluteau pe deasupra apei. Frunza care era cea mai departe de țarm era și cea mai mare dintre toate. Broasca s-a dus înot pana acolo și a pus pe frunza coaja de aluna cu Degețica în ea.

Fetița s-a trezit a doua zi dimineața și cand a vazut unde era a început sa planga amar; de jur împrejurul frunzei celei mari și verzi era numai apa, așa ca la mal nu avea cum sa ajunga.

Broasca cea batrana statea în mal și își împodobea odaia cu papura și cu flori galbene, ca sa fie frumos și sa-i placa nora-sii. Dupa aceea a luat pe uratul de fecioru-su și s-a dus cu el la frunza pe care ședea Degețica. Voiau sa-i ia patucul și sa-l duca în odaia în care aveau sa stea însurațeii; dupa aceea aveau s-o ia și pe dansa. Broasca s-a închinat adanc în apa înaintea ei și i-a spus:

– Uite pe fecioru-meu! Ai sa te mariți cu el și aveți sa traiți amandoi colo, jos, în mal, într-o locuința strașnica.

– Cuac! Cuac! Cuac!, atata a spus feciorul broaștei.

Au luat patucul și au plecat cu el; și Degețica a ramas singurica pe frunza cea verde și a început sa planga iar și mai tare, pentru ca nu-i placea sa stea în mal cu broasca aceea urata și nici sa se marite cu uratul de fecioru-su. Peștișorii care înotau prin apa o vazusera pe broasca și auzisera ce spusese, de aceea scoasera acum cu toții capul din apa sa vada și ei pe fetița. Au vazut cat e de dragalașa și le-a parut rau ca trebuie sa se duca cu broasca jos în mal. Nu! Asta nu trebuia sa se întample! S-au strans cu toții în apa, langa lujerul cel verde al frunzei, l-au ros cu dinții și frunza s-a desprins și a început sa mearga pe apa în jos cu Degețica pe ea, departe, departe, acolo unde broasca nu putea s-o mai ajunga.

Degețica a trecut așa pe langa o mulțime de orașe și pasarelele ședeau în copaci, pe mal, o vedeau și cantau:

– Ce fetița dragalașa!

Frunza mergea cu ea pe apa tot mai departe și mai departe, pana a ieșit din hotarele țarii aceleia. Un fluture frumușel și alb tot zbura pe langa ea și de la o vreme s-a lasat pe frunza, pentru ca Degețica îi placea. Fetița era foarte vesela. Acuma broasca nu mai putea s-o ajunga și era așa de frumos pe unde mergea; soarele batea în apa și apa stralucea de parca era de aur. Degețica și-a desprins cingatoarea, cu un capat a legat fluturele și cu celalalt capat l-a legat de frunza; acuma frunza mergea și mai repede, și ea la fel, ca doar ședea pe frunza.

Și cum mergea așa, numai iata ca vine-n zbor un carabuș și cum o zarește se repede, îi prinde trupul mladios cu labele lui și zboara cu ea și se așeaza într-un copac. Iar frunza de nufar s-a dus mai departe pe apa și fluturele cu ea, fiindca era legat de frunza și nu se putea desprinde.

Mult s-a mai speriat saraca Degețica atunci cand carabușul a zburat cu ea în copac! Dar mai cu seama era necajita cand se gandea la fluturele cel frumos cu aripi albe pe care-l legase de frunza. Daca nu se dezleaga, atunci moare de foame. Dar carabușului nu-i pasa de asta. S-a așezat cu dansa pe frunza cea lata a copacului, i-a dat suc de flori sa manance și i-a spus ca-i dragalașa, cu toate ca nu seamana deloc cu un carabuș. Au venit s-o vada și ceilalți carabuși care locuiau în copac; s-au uitat la dansa, iar domnișoarele carabușe au strambat din antene și au spus:

– Are numai doua picioare. Vai de ea!

– Și nu are antene! spuse alta.

– Și uite ce subțire e la mijloc! Parc-ar fi om! Vai, ce urata-i! Așa spuneau toate carabușoaicele și totuși Degețica era atat de dragalașa!

Dragalașa i se paruse și carabușului care o rapise, dar fiindca toți ceilalți ziceau ca-i urata, a început și el sa creada ca-i urata și nu i-a mai placut și i-a zis sa se duca unde-o vedea cu ochii. Au luat-o, au dat-o jos din copac și au pus-o pe un banuțel, și ea a început sa planga și sa se tanguie ca-i așa de urata și carabușii au alungat-o; dar ea nu era urata, era cea mai dragalașa fetița care se poate închipui, gingașa și luminoasa ca o petala de trandafir.

Și biata Degețica a stat toata vara singura în padurea cea mare. Și-a împletit un pat din fire de iarba și l-a agațat sub o frunza de brustur, așa ca acuma nu se mai temea de ploaie. De mancare avea dulceața florilor și bea roua adunata dimineața pe frunze. Așa au trecut vara și toamna. Dar dupa aceea a venit iarna, iarna rece și lunga. Toate pasarile care cantasera atat de frumos în preajma ei au plecat, copacii și florile s-au uscat; frunza cea mare de brustur sub care se adapostise s-a zbarcit și s-a scorojit, pana n-a mai ramas din ea decat un lujer galben și veșted. Degețica dardaia cumplit de frig, pentru ca hainele ei se rupsesera și pentru ca era atat de gingașa și de subțirica încat nu se putea sa nu-i fie frig. A început sa ninga și fiecare fulg care cadea peste ea era greu cum ar fi fost o lopata de zapada aruncata peste noi, fiindca noi suntem mari, dar ea era numai cat o jumatate de deget. Atunci ce sa faca și ea? Și-a pus în spate o frunza uscata, dar tot nu se putea încalzi și dardaia incontinuu de frig.

Chiar la marginea padurii în care statea era un lan mare de grau. Graul fusese secerat de mult și acuma nu mai ramasese decat o miriște. Dar Degețicai miriștea i se paru mare cat o padure. A luat-o și ea prin miriște și a tot mers tremurand de frig pana a ajuns la ușa șoarecelui de camp, care își avea aici locuința. Era o hruba în pamant, calda și placuta; șoarecele avea o bucatarie strașnica și o camara plina de grau. Degețica s-a oprit la ușa ca o fetița cerșetoare și s-a rugat sa-i dea și ei o bucațica dintr-un bob de grau, ca nu mancase de doua zile nimic.

– Biata de tine! a zis șoarecele, care era un șoarece de treaba. Hai, intra și te-ncalzește și stai la masa cu mine. Și fiindca fetița i-a placut, i-a spus: știi ce, stai la mine toata iarna! Ai sa-mi deretici prin casa și ai sa-mi spui povești, ca-mi plac poveștile.

Degețica a facut cum i-a spus șoarecele și i-a mers foarte bine. Într-o zi, șoarecele îi zise:

– Azi avem un musafir, un vecin de-al meu care vine în vizita o data pe saptamana. E mai bogat decat mine, are o mulțime de odai și o blana neagra, frumoasa. Daca poți sa te mariți cu el, atunci halal de tine; atata numai ca nu vede. Sa-i spui cele mai frumoase povești pe care le știi.

Dar Degețicai numai de asta nu-i ardea. Vecinul era un sobol și ea nici gand nu avea sa se marite cu el. Sobolul a venit îmbracat cu blana lui cea grozava. Șoarecele nu mai ispravea cu laudele. Ba ca-i bogat și învațat, ba ca are o casa de douazeci de ori mai mare decat a lui. Acum, de învațat o fi fost el învațat, dar nu putea suferi soarele și florile cele mai frumoase și le vorbea de rau, fiindca nu le vazuse niciodata cum arata la fața.

Degețica n-a avut încotro și a trebuit sa cante ceva și a cantat „Mugur, mugur, mugurel” și alte cantece. Și sobolul s-a îndragostit de dansa din pricina glasului ei frumos, dar n-a spus deocamdata nimic, ca era chibzuit.

Sapase nu de mult un drum pe sub pamant, de la casa lui pana la casa șoarecelui; sobolul a poftit-o pe Degețica și pe șoarece sa se plimbe prin hruba asta ori de cate ori ar avea pofta. Le-a mai spus sa nu se sperie ca în tunelul acela este o pasare moarta. Era o pasare cu toate penele pe ea și cu pliscul întreg; se vede ca nu de multa vreme murise și fusese îngropata chiar acolo, pe unde sapase el drum pe sub pamant.

Sobolul a luat în gura o bucata de lemn putred, fiindca lemnul putred lumineaza în întuneric ca focul, și a pornit înainte ca sa lumineze calea. Cand au ajuns la locul unde era pasarea cea moarta, sobolul și-a ridicat în sus nasul lui butucanos și a izbit cu el în tavan și a facut o gaura mare și deodata a intrat lumina zilei în hruba. Jos zacea o randunica moarta, cu aripile strans lipite de coaste, cu picioarele zgarcite și cu capul înfundat în pene. Saraca pasare murise de frig, fara îndoiala. Degețicai i-a parut rau fiindca îi erau dragi pasarele, toata vara îi cantasera și ciripisera în preajma ei. Sobolul însa a împins pasarea cu picioarele lui scurte și a spus:

– Acuma nu mai canta! Rau e sa te naști pasare! Mulțumesc lui Dumnezeu ca copiii mei n-au sa fie așa! Uite, o pasare ca asta, nu-i nimic de capul ei; toata vara ciripește și cand vine iarna moare de foame.

– Chiar așa, ca bine spui, se vede ca ești destept! zise șoarecele. Ce folos are pasarea ca tot ciripește? Cand vine iarna n-are ce manca și îngheața de frig; dar se ține, ma rog, toata vara cu nasul pe sus!

Degețica n-a spus nimic. Dar cand sobolul și cu șoarecele s-au întors cu spatele, ea a dat într-o parte penele care acopereau capul pasarii și a sarutat randunica pe ochii ei închiși. „Poate ca tocmai ea mi-a cantat așa de frumos asta-vara, se gandi Degețica. Multa bucurie mi-a facut biata pasarica!”

Sobolul a acoperit gaura pe care venea lumina și apoi i-a dus pe șoarece și pe Degețica pana acasa. Noaptea, Degețica n-a putut sa doarma, se tot gandea la pasarica moarta. S-a sculat din pat și a împletit din fan un covor mare și frumos. Apoi s-a dus la pasare și a acoperit-o cu covorul și a mai luat și niște bumbac moale pe care-l gasise prin camara șoarecelui și a învelit pasarea cu bumbac, ca sa-i fie cald.

– Ramai cu bine, pasarica dragalașa! spuse ea. Îți mulțumesc ca ai cantat așa de frumos asta-vara, cand copacii erau verzi și ne încalzea soarele.

Și fetița și-a lipit obrazul de pieptul pasarii și deodata a tresarit speriata, fiindca i s-a parut ca înauntru batea ceva. Inima pasarii batea. Randunica nu murise, era numai amorțita și acuma se încalzise și își venise iar în fire.

Toamna, toate randunelele pleaca în țarile calde; și daca vreuna întarzie cu plecarea, o prinde frigul, amorțește și cade jos și o acopera zapada. Degețica nu știa ce sa faca fiindca, fața de ea, pasarea era grozav de mare, totuși și-a luat inima în dinți, a îngramadit bumbacul de jur împrejurul randunelei și a adus o frunza de izma creața, pe care și-o facuse plapuma, și a acoperit capul pasarii. În noaptea urmatoare s-a dus iar la ea; randunica se trezise din amorțeala, dar era slabita tare. Numai o clipa a deschis ochii și s-a uitat la Degețica; fetița sta în fața ei cu o bucațica de lemn putred în mana, ca alta lampa n-avea.

– Îți mulțumesc, fetița dragalașa – a spus randunica beteaga. M-am încalzit de minune, am sa prind iar putere și am sa pot sa ies de-aici și sa zbor la lumina calda a soarelui.

– Vai! a spus Degețica. Afara e frig și ninge! Mai bine stai aici, în patuțul tau cald, și eu am sa te îngrijesc.

Și a adus randunelei apa într-o petala și randunica a baut și i-a povestit cum și-a zgariat aripa într-un scai și de aceea n-a mai putut sa zboare repede cum zburau celelalte randunele, care au plecat departe, departe, în țarile calde. De oboseala, a cazut jos. Mai mult de-atata nu-și aducea aminte și nici nu știa cum ajunsese aici.

Randunica a stat toata iarna în boștiura și Degețica o-ngrijea și-i era tare draga; iar sobolul și cu șoarecele n-au aflat nimic de asta, și mai bine ca n-au aflat, fiindca nu puteau s-o sufere pe biata randunica.

Cand a sosit primavara și soarele a dezmorțit pamantul, randunica și-a luat ramas-bun de la Degețica; fetița a destupat gaura din tavan pe care o facuse sobolul. Soarele a patruns înauntru pana la ele și randunica a întrebat-o pe Degețica daca n-ar vrea sa vina și ea; ar lua-o în spate și ar zbura cu ea pana la padurea cea verde. Degețica însa s-a gandit ca, daca ea ar pleca, șoarecele cel batran care o gazduise ar fi foarte necajit din cauza asta și a apus:

– Nu, nu pot.

– Atunci ramai cu bine, ramai cu bine, fetița dragalașa și buna! a spus randunica și a ieșit în zbor afara, la lumina soarelui. Degețica s-a uitat dupa ea și i-au dat lacrimile, pentru ca-i era draga randunica.

– Cirip, cirip! a început sa cante pasarea și s-a dus în zbor în padure. Degețica era tare necajita. Nu avea voie sa iasa și ea, sa se încalzeasca la soare. Graul care fusese semanat pe ogorul de deasupra casei șoricelului a rasarit și a crescut înalt și lanul era acum ca o padure deasa pentru biata fetița.

– Vara asta trebuie sa-ți întocmești zestrea, i-a spus șoarecele. (Vecinul, sobolul cel uracios cu blana neagra, o ceruse în casatorie.) Trebuie sa ai de toate, și lana, și panza, sa nu-ți lipseasca nimic cand te mariți cu sobolul.

Degețica a trebuit sa se apuce de tors și șoarecele a tocmit patru omizi care țeseau zi și noapte. În fiecare seara venea la ea sobolul și stateau de vorba. Spunea ca pe la sfarșitul verii soarele n-are sa fie așa de fierbinte ca acuma, cand de dogoarea lui pamantul se face tare ca piatra; și mai spunea ca, dupa ce s-o calatori vara, are sa se însoare cu Degețica. Dar Degețica nu se bucura deloc, fiindca sobolul era uracios și ea nu putea sa-l sufere. În fiecare dimineața, cand rasarea soarele, și în fiecare seara, cand asfințea, se strecura pe ușa afara și, cand vantul dadea într-o parte spicele și se putea zari cerul albastru, ea se gandea ca afara e frumos și e lumina. Și îi era dor de randunica, prietena ei de asta-primavara. Dar randunica nu se zarea nicaieri; de buna seama ca se dusese departe, în padurea cea frumoasa și verde.

Cand a venit toamna, Degețica a fost și ea gata cu zestrea.

– De azi într-o luna e nunta, a spus șoarecele.

Cand a auzit asta Degețica început sa planga și a spus ca nu vrea sa se marite cu sobolul cel uracios.

– Nu mai tot vorbi degeaba, a spus șoarecele. Sa nu fi încapațanata, ca sa știi ca te mușc cu dinții mei cei albi și ascuțiți! Auzi colo! Un barbat așa de chipeș! Nici regina nu are o blana așa de frumoasa ca el! Și ce bucatarie are! Și camara i-i plina de bunatați! Mai bine mulțumește lui Dumnezeu ca ți-a dat asemenea barbat!

Și așa, iaca, a sosit și ziua nunții. Sobolul a venit s-o ia pe Degețica; de acum înainte va trebui sa stea cu dansul în adancimile pamantului și sa nu mai vada niciodata soarele, pentru ca sobolul nu putea suferi soarele. Biata fata era tare amarata; trebuia sa-și ia ramas-bun de la soare pe vecie. Cat șezuse la șoarece, putuse ieși macar de la ușa sa se uite la soare.

– Ramai cu bine, soare! spuse ea. Își ridica brațele la cer și facu cațiva pași de la ușa mai încolo, fiindca acuma graul fusese secerat și ramasese numai miriștea. Ramai cu bine, ramai cu bine!, rosti ea din nou și lua în brațe o floricica roșie, o saruta și îi spuse: Floricica draga, cand o vezi pe randunica, spune-i ramas-bun de la mine.

– Chiu-chiu-chiu, auzi ea deodata deasupra capului și, cand s-a uitat, ce sa vada? Tocmai randunica! Mult s-a mai bucurat pasarea cand a vazut-o pe fetița! Degețica i-a povestit tot ce i s-a petrecut , ca trebuie sa se marite cu sobolul cel uracios, ca de-acum înainte are sa stea într-o hruba în pamant și n-are sa mai vada niciodata soarele. Și, spunand toate acestea, începu sa planga.

– Uite ce, a spus randunica, acuși vine iarna și eu ma duc în țarile calde; nu vrei sa vii cu mine? Te iau în spate. Numai sa te legi de mine cu cingatoarea; și așa scapam și de sobolul cel uracios și de hruba lui și plecam departe, peste munți, în țarile calde, unde soarele stralucește mai tare decat aici și toata vremea e numai vara și sunt o mulțime de flori frumoase. Hai cu mine, Degețica scumpa, tu, care m-ai scapat de la moarte cand zaceam în hruba!

– Da, vin cu tine, a spus Degețica și atunci randunica a luat-o în spate. Fetița și-a întins picioarele pe aripile pasarii, s-a legat strans cu cingatoarea de-o pana mai tare și randunica s-a ridicat în înaltul cerului, peste paduri și peste ape, sus, deasupra munților celor mari, pe care-i veșnic zapada. Degețicai îi era frig, dar s-a bagat pe sub penele calde ale pasarii și a ramas numai cu capul afara, ca sa vada toate minunațiile peste care zbura.

Și au mers tot așa pana au ajuns în țarile calde. Acolo soarele stralucea mult mai tare și erau o mulțime de podgorii cu struguri galbeni și negri. Erau paduri de lamai și de portocali, mirosea a cimbrișor și a menta creața și copiii se jucau și alergau dupa fluturi mari, cu aripi pestrițe. Randunica însa nu s-a oprit și a mers în zbor mai departe și locurile erau tot mai frumoase. Și au mers ele tot așa pana au ajuns la marginea marii albastre; pe țarm, printre copacii verzi și frumoși, se ridica un palat de marmura alba, din vremuri stravechi.

Vița-de-vie se cațara pe stalpii înalți și albi și pe creștetul stalpilor erau o mulțime de cuiburi de randunica și un cuib era chiar al randunicii care o ducea în spate pe Degețica.

– Aici stau eu, a spus randunica. Uite, jos sunt o mulțime de flori; eu am sa te așez pe una din ele și ai sa stai acolo, vrei?

– Da, minunat! a spus Degețica și a batut din palme de bucurie.

Jos era un stalp alb, din marmura, care se rasturnase și se sparsese în trei bucați; printre bucațile de marmura creșteau niște flori mari și albe. Randunica s-a lasat în jos și a așezat-o pe fetița pe o petala. Dar ce s-a mai minunat fetița! Drept în mijlocul florii ședea un omuleț, și era așa de alb și de straveziu, parca ar fi fost de sticla. Pe cap purta o coroana de aur și la umeri avea aripi și nu era mai înalt decat Degețica. Omulețul era spiridușul florii. În fiecare floare era cate un spiriduș sau cate o zana mititica; acesta însa era craiul tuturor.

– Doamne, cat e de frumos! spuse Degețica randunicii în șoapta.

Craiul florilor s-a speriat cand a vazut-o pe randunica, fiindca fața de el, așa de mic și de gingaș, era ca un vultur uriaș. Cand însa a vazut-o pe Degețica, s-a bucurat grozav; era fata cea mai frumoasa pe care o vazuse vreodata. Repede și-a luat coroana de aur de pe cap și i-a pus-o ei; apoi a întrebat-o cum o cheama și daca vrea sa-i fie soție și craiasa a florilor. Nu semana deloc cu feciorul broaștei și nici cu sobolul cel cu blana neagra. Degețica i-a raspuns craiului cel frumos ca vrea, și atunci din fiecare floare s-a scoborat cate o doamna sau cate un domn, și toți erau așa de dragalași ca nu-ți mai luai ochii de la danșii. Și fiecare i-a adus Degețicai cate un dar; cel mai strașnic din toate darurile a fost o pereche de aripi pe care i le-a adus o musca mare și alba. I le-a prins Degețicai de spate și acuma putea și ea sa zboare din floare în floare. Toți s-au bucurat grozav și randunica ședea sus în cuib și le canta cum știa ea mai bine; dar în inima ei era mahnita, pentru ca Degețica îi era draga și n-ar fi vrut sa se desparta de ea niciodata.

– Nu trebuie sa te mai cheme Degețica, i-a spus fetiței craiul florilor. E un nume urat și tu ești frumoasa. Avem sa-ți spunem Maia.

– Ramai cu bine, ramai cu bine! a spus randunica și a plecat în zbor iarași înapoi, în Danemarca; acolo își avea ea un cuib, chiar la fereastra omului care știe sa spuna povești frumoase. Și de la el am aflat toata povestea.

Povestea porcului

Cică erau odată o babă și un moșneag: moșneagul de-o sută de ani, și baba de nouăzeci; și amândoi bătrânii aceștia erau albi ca iarna și posomorâți ca vremea cea rea din pricină că nu aveau copii. Și, Doamne! tare mai erau doriți să aibă măcar unul, căci, cât era ziulica și noaptea de mare, ședeau singurei ca cucul și le țiuiau urechile, de urât ce le era. Și apoi, pe lângă toate aceste, nici vreo scofală mare nu era de dânșii: un bordei ca vai de el, niște covoare rupte, așternute pe bănci, și atâta era tot. Ba de la o vreme încoace, urâtul îi mânca și mai tare, căci țipenie de om nu le deschidea ușa; parcă erau bolnavi de ciumă, sărmanii! În una din zile, baba oftă din greu și zise moșneagului: — Doamne, moșnege, Doamne! De când suntem noi, încă nu ne-a zis nime tată și mamă! Oare nu-i păcat de Dumnezeu că mai trăim noi pe lumea asta? Căci la casa fără de copii nu cred că mai este vrun Doamne-ajută! — Apoi dă, măi babă, ce putem noi face înaintea lui Dumnezeu? — Așa este, moșnege, văd bine; dar, până la una, la alta, știi ce-am gândit eu astă-noapte? — Știu, măi babă, dacă mi-i spune. — Ia, mâine dimineață, cum s-a miji de ziuă, să te scoli și să apuci încotro-i vedea cu ochii; și ce ți-a ieși înainte întâi și-ntâi, dar a fi om, da' șarpe, da', în sfârșit, orice altă jivină a fi, pune-o în traistă și o adă acasă; vom crește-o și noi cum vom putea, și acela să fie copilul nostru. Moșneagul, sătul și el de-atâta singurătate și dorit să aibă copii, se scoală a doua zi dis-dimineață, își ia traista în băț și face cum i-a zis baba... Pornește el și se duce tot înainte pe niște ponoare, până ce dă peste un bulhac. Și numai iaca că vede în bulhac o scroafă cu doisprezece purcei, care ședeau tologiți în glod și se păleau la soare. Scroafa, cum vede pe moșneag că vine asupra ei, îndată începe a grohăi, o rupe de fugă, și purceii după dânsa. Numai unul, care era mai ogârjit, mai răpănos și mai răpciugos, neputând ieși din glod, rămase pe loc. Moșneagul degrabă îl prinde, îl bagă în traistă, așa plin de glod și de alte podoabe cum era, și pornește cu dânsul spre casă. — Slavă ție, Doamne! zise moșneagul, că pot să duc babei mele o mângâiere! Mai știu eu? Poate ori Dumnezeu, ori dracul i-a dat în gând ieri noapte de una ca asta. Și cum ajunge-acasă, zice: — Iaca, măi băbușcă, ce odor ți-am adus eu! Numai să-ți trăiască! Un băiat ochios, sprâncenat și frumușel de nu se mai poate. Îți seamănă ție, ruptă bucățică!... Acum pune de lăutoare și grijește-l cum știi tu că se grijesc băieții: că, după cum vezi, îi cam colbăit, mititelul! — Moșnege, moșnege! zise baba, nu râde, că și aceasta-i făptura lui Dumnezeu; ca și noi... Ba poate... și mai nevinovat, sărmanul! Apoi, sprintenă ca o copilă, face degrabă leșie, pregătește de scăldătoare și, fiindcă știa bine treaba moșitului, lă purcelul, îl scaldă, îi trage frumușel cu untură din opaiț pe la toate încheieturile, îl strânge de nas și-l sumuță, ca să nu se deoache odorul. Apoi îl piaptănă și-l grijește așa de bine, că peste câteva zile îl scoate din boală; și cu tărâțe, cu cojițe, purcelul începe a se înfiripa și a crește văzând cu ochii, de-ți era mai mare dragul să te uiți la el. Iară baba nu știa ce să mai facă de bucurie că are un băiat așa de chipos, de hazliu, de gras și învelit ca un pepene. Să-i fi zis toată lumea că-i urât și obraznic, ea ținea una și bună, că băiat ca băiatul ei nu mai este altul! Numai de-un lucru era baba cu inima jignită: că nu putea să le zică tată și mamă. Într-una din zile, moșneagul voiește a merge la târg să mai cumpere câte ceva. — Moșnege, zise baba, nu uita să aduci și niște roșcove pentru ist băiat, că tare-a fi dorit, mititelul! — Bine, măi babă. Dar în gândul său: "Da' mânca-l-ar brânca să-l mănânce, surlă, că mult mă mai înăduși cu dânsul. De-am avea pâine și sare pentru noi, da' nu să-l mai îndop și pe dânsul cu bunătăți... Când m-aș potrivi eu babei la toate cele, apoi aș lua câmpii!" În sfârșit, moșneagul se duce la târg, târguiește el ce are de târguit și, când vine acasă, baba îl întreabă, ca totdeauna: — Ei, moșnege, ce mai știi de pe la târg? — Ce să știu, măi babă? Ia, nu prea bune vești: împăratul vrea să-și mărite fata. — Și asta-i veste rea, moșnege? — D-apoi îngăduiește puțin, măi babă, că nu-i numai atâta, că, de ce-am auzit eu, mi s-a suit părul în vârful capului. Și când ți-oi spune până la sfârșit, cred că ți s-a încrâncena și ție carnea pe tine. — Da' de ce, moșnege? Vai de mine! — D-apoi, iaca de ce, măi babă, ascultă: Împăratul a dat de știre, prin crainicii săi, în toată lumea, că oricine s-a afla să-i facă, de la casa aceluia și până la curțile împărătești, un pod de aur pardosit cu pietre scumpe și fel de fel de copaci, pe de-o parte și de alta, și în copaci să cânte tot felul de păsări, care nu se mai află pe lumea asta, aceluia îi dă fata; ba cică-i mai dă și jumătate din împărăția lui. Iară cine s-a bizui să vină ca s-o ceară de nevastă și n-a izbuti să facă podul, așa cum ți-am spus, aceluia pe loc îi și taie capul. Și cică până acum o mulțime de feciori de crai și de împărați, cine mai știe de pe unde au venit, și nici unul din ei n-a făcut nici o ispravă; și împăratul, după cum s-a hotărât, pe toți i-a tăiat, fără cruțare, de le plânge lumea de milă. Apoi, măi babă, ce zici? bune vești sunt aceste? Ba și împăratul cică s-a bolnăvit de supărare! — Of! moșnege, of! boala împăraților e ca sănătatea noastră! Numai despre feții de împărat, ce mi-ai spus, mi se rupe inima din mine, că mare jale și alean or fi mai ducând mamele lor pentru dânșii! Mai bine că al nostru nu poate vorbi și nu-l duce capul, ca pe alții... la atâtea iznoave. — Bune-s și acestea, măi babă; da' bună ar fi și aceea când ar avea cineva un fecior care să facă podul și să ia pe fata împăratului, că știu c-ar încăleca pe nevoie și, Doamne! mare slavă ar mai dobândi în lume! Când vorbeau bătrânii, purcelul ședea în culcuș, într-un cotlon sub vatră, cu râtul în sus și, uitându-se țintă în ochii lor, asculta ce spun ei și numai pufnea din când în când. Și cum sfătuiau bătrânii, ei înde ei, despre acestea, numai iaca se aude sub vatră: "Tată și mamă! eu îl fac". Baba atunci a amețit de bucurie, moșneagul însă, gândind că-i Ucigă-l crucea, s-a speriat și, uimit, se uita prin bordei în toate părțile, să vadă de unde a ieșit acel glas; dar, nevăzând pe nime, și-a mai venit în sine. Însă godacul iar a strigat: — Tată, nu te înfricoșa, că eu sunt! Ci trezește pe mama și du-te la împăratul de-i spune că eu îi fac podul. Moșneagul atunci zise îngăimat: — D'apoi ai să-l poți face, dragul tatei? — Despre asta n-aibi grijă, tată, că ești cu mine. Numai du-te și vestește împăratului ce-am spus eu! Baba, atunci, venindu-și în sine, sărută băiatul și-i zise: — Dragul mamei, drag! Nu-ți pune viața în primejdie, și pe noi să ne lași, tocmai acum, străini, cu inima arsă și fără nici un sprijin! — Nu te îngriji, mămucă, defel; că trăind și nemurind ai să vezi cine sunt eu. Atunci moșneagul, nemaiavând ce zice, își piaptănă barba frumos, ia toiagul bătrâneților în mână, apoi iese din casă și pornește spre împărăție și, cum ajunge în târg, se duce cu pieptul deschis drept la palatul împăratului. Un străjer, cum vede pe moșneag că stă pe-acolo, îl întreabă: — Da' ce vrei, moșule! — Ia, am treabă la împăratul; feciorul meu se prinde că i-a face podul. Străjerul, știind porunca, nu mai lungește vorba, ci ia moșneagul și-l duce înaintea împăratului. Împăratul, văzând pe moșneag, îl întreabă: — Ce voiești de la mine, moșule? — Să trăiți mulți ani cu bine, luminate și preaputernice împărate! Fecioru-meu, auzind că aveți fată de măritat, m-a trimis, din partea lui, ca să aduc la cunoștința măriei-voastre că el, cică, poate să vă facă podul. — Dacă poate să-l facă, facă-l, moșnege; și atunci fata și jumătate din împărăția mea ale lui să fie. Iară de nu, atunci... poate-i fi auzit ce-au pățit alții, mai de viță decât dânsul?! Dacă te prinzi așa, apoi mergi de-ți adă feciorul încoace. Iară de nu, caută-ți de drum și nu umbla cu gărgăunii în cap. Moșneagul, auzind aceste chiar din gura împăratului, se pleacă până la pământ; apoi iese și pornește spre casă, ca să-și aducă feciorul. Și, cum ajunge acasă, spune fecioru-său ce a zis împăratul. Purcelul atunci, plin de bucurie, începe a zburda prin bordei, dă un ropot pe sub laițe, mai răstoarnă câteva oale cu râtul și zice: — Haidem, tătucă, să mă vadă împăratul! Baba, atunci, începe a se boci și a zice: — Se vede că eu nu mai am parte în lumea asta de nimica! Până acum m-am chinuit de l-am crescut și l-am scos din toată nevoia, și acum... parcă văd c-am să rămân fără dânsul! Și, tot bocind ea, o apucă leșin de supărare. Iar moșneagul, de cuvânt; pune cușma pe cap, o îndeasă pe urechi, își ia toiagul în mână, iese din casă și zice: — Hai cu tata, băiete, s-aducem noră mâne-ta. Purcelul, atunci, de bucurie, mai dă un ropot pe sub laițe, apoi se ia după moșneag și, cât colè, mergea în urma lui, grohăind și mușluind pe jos, cum e treaba porcului. Abia ajung ei la porțile palatului împărătesc, și străjerii, cum îi văd, încep a se uita unul la altul și a bufni de râs. — Da' ce-i acesta, moșule? zise unul din ei. — D'apoi acesta mi-e feciorul, care se prinde c-a face podul împăratului. — Doamne, moșule, Doamne! multă minte îți mai trebuie! zise un străjer bătrân; se vede că ți-ai urât zilele! — Apoi dă, ce-i scris omului în frunte-i este pus, și tot de-o moarte are să moară cineva. — D-ta, moșule, cum vedem noi, cauți pricina ziua-miazamare, cu lumânare, ziseră străjerii. — D-apoi asta nu vă privește pe d-voastre; ia, mai bine păziți-vă gura și dați de știre împăratului c-am venit noi, răspunse moșneagul. Străjerii, atunci, se uită lung unul la altul și strâng și ei din umeri, apoi unul din ei vestește împăratului despre venirea noilor pețitori, moșneagul cu purcelul său! Atunci împăratul îl cheamă înaintea sa. Moșneagul, cum intră, se pleacă până la pământ și stă la ușă, smerit. Iară purcelul calcă înainte pe covoare, grohăind, și începe a mușlui prin casă. Atunci împăratul, văzând așa mare obrăznicie, pe de-o parte i-a venit a râde, iară pe de alta se tulbură grozav și zise: — Da' bine, moșnege, când ai venit în cela rând, parcă erai în toată mintea; dar acum unde te visezi, de umbli cu porci după tine? Și cine te-a pus la cale să mă iei tocmai pe mine în bătaie de joc? — Ferească Dumnezeu, înălțate împărate, să cuget eu, om bătrân, la una ca asta! D-apoi, să avem iertare, luminareavoastră, că acesta mi-i flăcăul, despre care v-am spus mai deunăzi că m-a trimis la măria-voastră, dacă vă mai aduceți aminte. — Și el are să-mi facă podul? — D-apoi așa nădăjduim în Dumnezeu, că chiar el, măria-ta! — Hai! ia-ți porcul de-aici și ieși afară! Și dacă până mâine dimineață n-a fi podul gata, moșnege, are să-ți stea capul unde-ți stau tălpile. Înțelesu-m-ai? — Milostiv este Cel-de-sus, măria-voastră! Iară dacă s-a întâmpla, — să nu bănuiți, puternice împărate! — după dorința luminării-voastre, apoi atunci să ne trimiteți copila acasă. Și zicând aceste, se pleacă după obicei, își ia purcelul, iese și pornește spre casă, urmat de câțiva ostași, în paza cărora l-a dat împăratul până a doua zi; ca să vadă ce poate fi una ca asta. Căci multă vorbă, mult râs și mare nedumerire se mai făcuse la palat și în toate părțile despre o astfel de batjocură nemaipomenită. Și, către seară, ajungând moșneagul și cu purcelul acasă, pe babă o apucă un tremur, de spaimă, și începe a se văicăra și a zice: — Vai de mine, moșnege! da' ce foc mi-ai adus la casă? Mie ostași îmi trebuiesc? — Încă mai ai gură să întrebi?! acestea-s faptele tale; m-am luat după capul tău cel sec și m-am dus pe coclauri să-ți aduc copii de suflet. Și acum, iaca în ce chichion am intrat! Că n-am adus eu ostașii, ci ei m-au adus pe mine. Și capului meu se vede că până mâine dimineață i-a fost scris să mai steie unde stă! Purcelul însă umbla mușluind prin casă după mâncare și nici grijă n-avea despre încurcala ce făcuse. Moșnegii s-au ciondănit cât s-au mai ciondănit și, cât erau ei de îngrijiți, despre ziuă au adormit. Iară purcelul atunci s-a suit binișor pe laiță, a spart o fereastră de bărdăhan și, suflând o dată din nări, s-au făcut că două suluri de foc, de la bordeiul moșneagului, care acum nu mai era bordei, și până la palatul împăratului. Și podul, cu toate cele poruncite, era acum gata. Iară bordeiul moșneagului se prefăcuse într-un palat mult mai strălucitor decât al împăratului! Și, deodată, baba și moșneagul se trezesc îmbrăcați în porfiră împărătească, și toate bunătățile de pe lume erau acum în palaturile lor. Iară purcelul zburda și se tologea numai pe covoare, în toate părțile. Tot în acea vreme, și la împărăție strașnică zvoană s-a făcut, și însuși împăratul cu sfetnicii săi, văzând această mare minune, grozav s-au speriat, și temându-se împăratul să nu i se întâmple ceva de rău, a făcut sfat și a găsit cu cale să dea fata după feciorul moșneagului și de îndată a și trimis-o. Căci și împăratul, cât era de împărat, le dăduse acum toate pe una, și nici măcar aceea nu era bună: frica! Nuntă n-a mai făcut, căci cu cine era s-o facă? Fata împăratului, cum a ajuns la casa mirelui, i-au plăcut palaturile și socrii. Iar când a dat cu ochii de mire, pe loc a încremenit, dar mai pe urmă, strângând ea din umeri, a zis în inima sa: "Dacă așa au vrut cu mine părinții și Dumnezeu, apoi așa să rămâie". Și s-a apucat de gospodărie. Purcelul toată ziua mușluia prin casă, după obiceiul său, iară noaptea, la culcare, lepăda pielea cea de porc și rămânea un fecior de împărat foarte frumos! Și n-a trecut mult, și nevasta lui s-a deprins cu dânsul, de nu-i mai era acum așa de urât ca dintâi. La vro săptămână, două, tânăra împărăteasă, cuprinsă de dor, s-a dus să-și mai vadă părinții; iară pe bărbat l-a lăsat acasă, căci nu-i da mâna să iasă cu dânsul. Părinții, cum au văzut-o, s-au bucurat cu bucurie mare, și, întrebând-o despre gospodărie și bărbat, ea a spus tot ce știa. Atunci împăratul a început s-o sfătuiască, zicând: — Draga tatei! Să nu cumva să te împingă păcatul să-i faci vrun neajuns, ca să nu pățești vreo nenorocire! Căci, după cum văd eu, omul acesta, sau ce-a fi el, are mare putere. Și trebuie să fie ceva neînțeles de mintea noastră, de vreme ce a făcut lucruri peste puterea omenească! După aceasta au ieșit amândouă împărătesele în grădină să se plimbe. Și aici, mama sfătui pe fată cu totul de alt fel: — Draga mamei, ce fel de viață ai să mai duci tu dacă nu poți ieși în lume cu bărbatul tău? Eu te sfătuiesc așa: să potrivești totdeauna să fie foc zdravăn în sobă și, când a adormi bărbatu-tău, să iei pielea cea de porc și s-o dai în foc, ca să ardă, și atunci ai să te mântui de dânsa! — Că bine zici, mamă! iaca, mie nu mi-a venit în cap de una ca asta. Și cum s-a întors împărăteasa cea tânără seara acasă, a și poruncit să-i facă un foc bun în sobă. Și când dormea bărbatusău mai bine, ea a luat pielea cea de porc, de unde o punea el, și a dat-o pe foc! Atunci perii de pe dânsa au început a pârâi și pielea a sfârâi, prefăcându-se în cioric ars și apoi în scrum; și a făcut în casă o duhoare așa de grozavă, încât bărbatul pe loc s-a trezit înspăimântat, a sărit drept în picioare și s-a uitat cu jale în sobă. Și când a văzut această mare nenorocire, a lăcrimat, zicând: — Alei! femeie nepricepută! Ce-ai făcut? De te-a învățat cineva, rău ți-a priit, iară de-ai făcut-o din capul tău, rău cap ai avut! Atunci ea deodată s-a văzut încinsă peste mijloc cu un cerc zdravăn de fier. Iară bărbatu-său i-a zis: — Când voi pune eu mâna mea cea dreaptă pe mijlocul tău, atunci să plesnească cercul acesta, și numai atunci să se nască pruncul din tine, pentru că ai ascultat de sfaturile altora, de ai nenorocit și căzăturile ieste de bătrâni, m-ai nenorocit și pe mine și pe tine deodată! Și dacă vei avea cândva nevoie de mine, atunci să știi că mă cheamă Făt-Frumos și să mă cauți la Mănăstirea-de-Tămâie. Cum a sfârșit de zis aceste, deodată s-a stârnit un vânt năprasnic, și, venind un vârtej înfricoșat, a ridicat pe ginerele împăratului în sus și s-a făcut nevăzut. Atunci podul cel minunat îndată s-a stricat și s-a mistuit, de nu se știe ce s-a făcut. Iară palatul în care ședeau moșnegii și cu nora, cu toate bogățiile și podoabele din el, s-a schimbat iarăși în sărăcăciosul bordei al moșneagului, de mai înainte. Atunci bătrânii, văzând astă mare nenorocire și pe nora lor în așa hal, au început a o mustra, cu lacrimi în ochi, și a-i zice cu asprime să se ducă unde știe, că ei n-au cu ce s-o țină. Ea, văzându-se acum așa de nenorocită și oropsită, ce să facă și încotro s-apuce? Să se ducă la părinți? Se temea de asprimea tată-său și de șugubața defăimare a oamenilor! Să rămână pe loc? Nu avea cele trebuitoare și-i era lehamete de mustrările socrilor. În sfârșit, s-a hotărât a se duce în toată lumea, să-și caute bărbatul. Și hotărându-se astfel, a zis Doamne-ajută! și a pornit încotro a văzut cu ochii. Și a mers ea, a mers tot înainte, prin pustiuri, un an de zile, până a ajuns într-un loc sălbatic și cu totul necunoscut. Și aici, văzând o căsuță tupilată și acoperită cu mușchi, care mărturisea despre vechimea ei, a bătut la poartă. Atunci se aude dinlăuntru un glas de femeie bătrână, zicând: — Cine-i acolo? — Eu sunt, un drumeț rătăcit. — De ești om bun, dă-te aproape de chilioara mea; iară de ești om rău, du-te departe de pe locurile aceste, că am o cățea cu dinții de oțel și, de i-oi da drumul, te face mii de fărâme! — Om bun, măicuță! Atunci i se deschide poarta și drumeața intră înlăuntru. — Da' ce vânt te-a adus și cum ai putut răzbate prin aceste locuri, femeie, hăi? Că pasăre măiastră nu vine pe aici, necum om pământean. Atunci drumeața a oftat din greu și a zis: — Ia, păcatele mele m-au adus, măicuță. Caut Mănăstirea-de-Tămâie și nu știu în care parte a lumii se află! — Se vede că tot mai ai oleacă de noroc de ai nimerit tocmai la mine. Eu sunt sfânta Miercuri, de-i fi auzit de numele meu. — De nume am auzit, măicuță, dar că te afli în lumea asta, nici prin cap nu mi-a trecut vreodată. — Vezi? Tot de noroc să se plângă omul! Apoi sfânta Miercuri a strigat o dată cu glas puternic, și pe loc s-au adunat toate jivinele din împărăția ei; și, întrebându-le despre Mănăstirea-de-Tămâie, au răspuns toate deodată că nici n-au auzit măcar pomenindu-se de numele ei. Sfânta Miercuri, auzind aceste, s-a arătat cu mare părere de rău, dar, neavând nici o putere, a dat drumeței un corn de prescură și un păhăruț de vin, ca să-i fie pentru hrană la drum; și i-a mai dat încă o furcă de aur, care torcea singură, și i-a zis cu binișorul: "Păstreaz-o, că ți-a prinde bine la nevoie". Apoi a îndreptat-o la soră-sa cea mai mare, la sfânta Vineri. Și drumeața, pornind, a mers iar un an de zile tot prin locuri sălbatice și necunoscute, până ce cu mare greu ajunse la sfânta Vineri. Și aici i s-a întâmplat ca și la sfânta Miercuri: numai că sfânta Vineri i-a mai dat și ea un corn de prescură, un păhăruț de vin și o vârtelniță de aur care depăna singură; și a îndreptat-o și ea cu multă bunătate și blândețe la soră-sa cea mai mare, la sfânta Duminică. Și de aici drumeața, pornind chiar în acea zi, a mers iarăși un an de zile prin niște pustietăți și mai grozave decât cele de până aici. Și fiind însărcinată pe al treilea an, cu mare greutate a putut să ajungă și până la sfânta Duminică. Și sfânta Duminică a primit-o cu aceeași rânduială și tot așa de bine ca și surorile sale. Și făcându-i-se milă de această nenorocită și zdruncinată ființă, a strigat și sfânta Duminică o dată, cât a putut, și îndată s-au adunat toate vietățile: cele din ape, cele de pe uscat și cele zburătoare. Și atunci ea le-a întrebat cu tot dinadinsul dacă știe vreuna din ele în care parte a lumii se află Mănăstirea-de-Tămâie. Și toate au răspuns, ca dintr-o singură gură, că nu li s-a întâmplat să audă măcar vorbindu-se vreodată depre aceasta. Atunci sfânta Duminică a oftat din adâncul inimii, s-a uitat galeș la nenorocita drumeață și i-a zis: — Se vede că vrun blestem al lui Dumnezeu, sau altăceva, așa trebuie să fie, de nu ai parte de ceea ce cauți, fiica mea! Că aici este capătul unei lumi necunoscute încă și de mine, și oricât ai voi tu și oricare altul să mai meargă înainte de aici, este cu neputință. Și atunci, numai iaca un ciocârlan șchiop se vede venind, cât ce putea; și, șovâlc, șovâlc, șovâlc! se înfățișază înaintea sfintei Duminici. Atunci ea îl întreabă și pe acesta: — Tu, ciocârlane, nu cumva știi unde se află Mănăstirea-de-Tămâie? — Dar cum să nu știu, stăpână? Că doar pe-acolo m-a purtat dorul, de mi-am frânt piciorul. — Dacă-i așa, apoi acum îndată ia pe această femeie, du-o numaidecât acolo, cum îi ști tu, și povățuiește-o cum a fi mai bine. Atunci ciocârlanul, oftând, a răspuns cu smerenie: — Mă supun cu toată inima la slujba măriei-voastre, stăpână, deși este foarte cu anevoie de mers până acolo. Apoi sfânta Duminică a dat și ea drumeței un corn de prescură și un păhăruț de vin, ca să-i fie pentru hrană până la Mănăstirea-de-Tămâie; și i-a mai dat o tipsie mare de aur și o cloșcă tot de aur, bătută cu pietre scumpe, și cu puii tot de aur, ca să-i prindă bine la nevoie; și apoi a dat-o pe seama ciocârlanului, care îndată a și pornit, șovâlcâind. Și când ciocârlanul pe jos, când drumeața pe sus, când ea pe jos, când el pe sus. Și când biata drumeață nu mai putea nici pe sus, nici pe jos, atunci îndată ciocârlanul o lua pe aripioarele sale și o ducea. Și tot așa mergând ei încă un an de zile, cu mare greutate și zdruncen, au trecut peste nenumărate țări și mări, și prin codri și pustietăți așa de îngrozitoare, în care fojgăiau balauri, aspide veninoase, vasiliscul cel cu ochi fermecători, vidre câte cu douăzeci și patru de capete și altă mulțime nenumărată de gângănii și jigănii înspăimântătoare, care stăteau cu gurile căscate, numai și numai să-i înghită; despre a cărora lăcomie, viclenie și răutate nu-i cu putință să povestească limba omenească. Și, în sfârșit, după atâta amar de trudă și primejdii, cu mare ce au izbutit să ajungă la gura unei peșteri. Aici călătoarea s-a suit iarăși pe aripile ciocârlanului, din care abia mai putea fâlfâi, și el și-a dat drumul cu dânsa pe o altă lume, unde era un rai, și nu altăceva! — Iaca Mănăstirea-de-Tămâie! zise ciocârlanul. Aici se află Făt-Frumos, pe care îl cauți tu de-atât amar de vreme. Nu cumva ți-i cunoscut ceva pe aici? Atunci ea, deși îi fugeau ochii de atâtea străluciri, se uită mai cu băgare de seamă și îndată cunoaște podul cel minunat din ceea lume și palatul în care trăise ea cu Făt-Frumos așa de puțin, și îndată i se umplură ochii de lacrimi de bucurie. — Mai stai! și nu te bucura așa degrabă, că încă ești nemernică pe aceste locuri și tot n-ai scăpat de primejdii, zise ciocârlanul. Îi arată apoi o fântână, unde trebuia să se ducă trei zile de-a rândul; îi spune cu cine are să se întâlnească și ce să vorbească; o povățuiește ce să facă, rând pe rând, cu furca, cu vârtelnița, cu tipsia și cu cloșca cu puii de aur dăruite ei de cele trei surori: sfânta Miercuri, sfânta Vineri și sfânta Duminică. Apoi, luându-și ziua bună de la călătoarea încredințată lui, iute se întoarnă înapoi, zburând neîncetat de frică să nu-i mai rupă cineva și celălalt picior. Iară nemernica drumeață, lăcrimând, îl petrecea cu ochii în zbor, mergând spre fântâna ce-i arătase el. Și cum ajunge la fântână, scoate mai întâi furca, de unde o avea strânsă, și apoi se pune jos să se odihnească. Nu trece mult și, venind o slujnică să ia apă, cum vede o femeie necunoscută și furca cea minunată torcând singură fire de aur, de mii de ori mai subțiri decât părul din cap, fuga la stăpână-sa și-i dă de veste! Stăpâna acestei slujnice era viespea care înălbise pe dracul, îngrijitoarea de la palatul lui Făt-Frumos, o vrăjitoare strașnică, care închega apa și care știa toate drăcăriile de pe lume. Dar numai un lucru nu știa hârca: gândul omului. Talpaiadului, cum aude despre această minunăție, trimite slujnica degrabă, să-i cheme femeia cea străină la palat și, cum vine, o întreabă: — Am auzit că ai o furcă de aur care toarce singură. Nu ți-e de vânzare, și cât mi-i cere pe dânsa, femeie, hăi? — Ia, să mă lași să stau într-o noapte în odaia unde doarme împăratul. — De ce nu? Dă furca încoace și rămâi aici până la noapte, când s-a înturna împăratul de la vânătoare. Atunci drumeața dă furca și rămâne. Știrba-baba-cloanța, știind că împăratul are obicei a bea în toată seara o cupă de lapte dulce, i-a pregătit acum una ca să doarmă dus până a doua zi dimineață. Și cum a venit împăratul de la vânătoare și s-a pus în așternut, hârca i-a și trimis laptele; și cum l-a băut împăratul, pe loc a adormit ca mort. Atunci Talpa-iadului a chemat pe necunoscuta drumeață în odaia împăratului, după cum avusese tocmeală, și a lăsat-o acolo, zicându-i încetișor: — Șezi aici până despre ziuă, ca am să vin atunci tot eu să te iau. Hârca, nu doar că șoptea și umbla cătinel ca să n-o audă împăratul, ci avea grijă să n-o audă, din odaia de alăturea, un credincios al împăratului, care în toate zilele umbla cu dânsul la vânat. Și cum s-a depărtat băboiul de acolo, nenorocita drumeață a îngenuncheat lângă patul soțului ei și a început a plânge cu amar și a zice: — Făt-Frumos! Făt-Frumos! Întinde mâna ta cea dreaptă peste mijlocul meu, ca să plesnească cercul ist afurisit și să nasc pruncul tău! Și, sărmana, s-a chinuit așa până despre ziuă, dar înzadar, căci împăratul parcă era dus pe ceea lume! Despre ziuă, Tălpoiul a venit posomorâtă, a scos pe necunoscuta de acolo și i-a zis cu ciudă să iasă din ogradă și să meargă unde știe. Și nenorocita, ieșind cu nepus în masă și necăjită ca vai de ea, s-a dus iarăși la fântână și a scos acum vârtelnița. Și venind iarăși slujnica la apă și văzând și această mare minune, fuga la stăpână-sa și-i spune că femeia ceea de ieri are acum o vârtelniță de aur, care deapănă singură și care-i mult mai minunată decât furca ce i-a dat. Atunci pohoața de babă o cheamă iarăși la dânsa prin slujnică, pune mâna și pe vârtelniță, tot cu același vicleșug, și a doua zi dis-dimineață o scoate iarăși din odaia împăratului și din ogradă. Însă în această noapte credinciosul împăratului, simțind ce s-a petrecut și făcându-i-se milă de nenorocita de străină, ș-a pus în gând să descopere vicleșugul babei. Și cum s-a sculat împăratul și s-a pornit la vânătoare, credinciosul i-a spus cu de-amănuntul ce se petrecuse în odaia lui în cele două nopți din urmă. Și împăratul, cum a auzit aceste, pe loc a tresărit, de parcă i-a dat inima dintr-însul. Apoi a plecat ochii în jos și a început a lăcrima. Și pe când din ochii lui Făt-Frumos se scurgeau șiroaie de lacrimi, la fântâna știută, urgisita și zbuciumata lui soție scosese acum pe tipsie și cloșca cu puii de aur, cea mai de pe urmă a ei nădejde! Și cum sta ea în preajma fântânii, numai ce iaca pe slujnica știută iarăși o aduce Dumnezeu la fântână, și când mai vede și această mare minunăție, nici mai așteaptă să ia apă, ci fuga la stăpână-sa și-i spune. — Doamne, stăpână, Doamne! Ce-am văzut eu! Femeia ceea are acum o tipsie de aur și o cloșcă de aur, cu puii tot de aur, așa de frumoși, de-ți fug ochii pe dânșii! Băbornița, cum aude aceasta, pe loc trimite s-o cheme, zicând în gândul său: "După ce umblă ea nu se mănâncă". Și cum vine străina, hoanghina pune mâna și pe tablaua cea de aur și pe cloșca de aur cu puii de aur, tot cu același vicleșug. Dar împăratul, când a venit în astă-sară de la vânat și când i s-a adus laptele, a zis în gândul său: — Acest lapte nu se mai bea și, cum a zis, l-a și aruncat pe furiș, undeva, și pe loc s-a făcut că doarme dus. După ce hârca s-a încredințat că împăratul doarme, bizuindu-se ea și acum în puterea băuturii sale, a adus iarăși pe străină în odaia lui, tot cu aceeași rânduială ca și în nopțile trecute; și lăsând-o acolo, s-a depărtat! Atunci zbuciumata drumeață, căzând iarăși în genunchi lângă patul soțului ei, se îneca în lacrimi, spunând iarăși cuvintele aceste: — Făt-Frumos! Făt-Frumos! Fie-ți milă de două suflete nevinovate, care se chinuiesc de patru ani, cu osânda cea mai cumplită! Și întinde mâna ta cea dreaptă peste mijlocul meu, să plesnească cercul și să se nască pruncul tău, că nu mai pot duce această nefericită sarcină! Și când a sfârșit de zis aceste, Făt-Frumos a întins mâna, ca prin somn, și când s-a atins de mijlocul ei, dang! a plesnit cercul, și ea îndată a născut pruncul, fără a simți câtuși de puțin durerile facerii. După aceasta împărăteasa povestește soțului său câte a pătimit ea de când s-a făcut el nevăzut. Atunci împăratul, chiar în puterea nopții, se scoală, ridică toată curtea în picioare și poruncește să-i aducă pe hârca de babă înaintea sa, dimpreună cu toate odoarele luate cu vicleșug de la împărăteasa lui. Apoi mai poruncește să-i aducă o iapă stearpă și un sac plin cu nuci, și să lege și sacul cu nucile și pe hârcă de coada iepei, și să-i dea drumul. Și așa s-a făcut. Și când a început iapa a fugi, unde pica nuca, pica și din Talpa-iadului bucățica; și când a picat sacul, i-a picat și hârcei capul. Hârca aceasta de babă era scroafa cu purceii din bulhacul peste care v-am spus că dăduse moșneagul, crescătorul lui FătFrumos. Ea, prin drăcăriile ei, prefăcuse atunci pe stăpânusău, Făt-Frumos, în purcelul cel răpciugos și răpănos, cu chip să-l poată face mai pe urmă ca să ia vreo fată de-a ei, din cele unsprezece ce avea și care fugiseră după dânsa din bulhac. Iaca dar pentru ce Făt-Frumos a pedepsit-o așa de grozav. Iară pe credincios cu mari daruri l-au dăruit împăratul și împărăteasa, și pe lângă dânșii l-au ținut până la sfârșitul vieții lui. Acum, aduceți-vă aminte, oameni buni, că Făt-Frumos nu făcuse nuntă când s-a însurat. Dar acum a făcut și nunta și cumătria totodată, cum nu s-a mai pomenit și nici nu cred că s-a mai pomeni una ca aceasta undeva. Și numai cât a gândit Făt-Frumos, și îndată au și fost de față părinții împărătesei lui și crescătorii săi, baba și moșneagul, îmbrăcați iarăși în porfiră împărătească, pe care i-au pus în capul mesei. Și s-a adunat lumea de pe lume la această mare și bogată nuntă, și a ținut veselia trei zile și trei nopți, și mai ține și astăzi, dacă nu cumva s-a sfârșit. Aceasta este secțiunea „head” a paginii. Aceasta este secțiunea „body” a paginii.